Nivelul de incompetenta al presedintelui Johannis

In anii ’60 psihologul canadian Laurence Peter enunta principiul care l-a facut celebru: „orice om isi atinge, mai devreme sau mai tarziu, propriul nivel de incompetenta”. Pe scurt, asta ar insemna ca de exemplu un inginer exceptional la locul lui munca poate sa-si demonstreze incompetenta atunci cand este promovat sa zicem sef de sectie, de departament sau manager. Orice om – afirma Peter, isi are nivelul lui maxim de competenta.

Klaus Iohannis este un exemplu de manual al principiului lui Peter.

Am inteles ca a fost un foarte bun profesor de fizica, apoi inspector general capabil si ce sa mai vorbim, unul dintre cei mai destoinici daca nu cel mai bun, primar din Romania.

Apoi, dupa 16 noiembrie trecut, principiul lui Peter s-a itit deopotriva in viata lui Johannis dar – si aici e mult mai grav – (si) in vietile noastre.

Devenind presedinte, Klaus Iohannis si-a atins din plin nivelul de incompetenta. El nu face altceva decat sa ne demonstreze daca nu in fiecare zi, macar saptamanal ca palaria prezidentiala este cu mult prea larga pentru o minte atat de lejera. Pur si simplu am sentimentul ca presedintele tarii nu intelege nici acuma prea bine ce e cu el acolo.

De la tacerile prelungi care nu denota deloc intelepciune, pana la alegerea unor consilieri cel mult mediocri, de la nesanctionarea publica a derapajelor guvernamentale si pana la lipsa acuta a luarii de pozitie in privinta unor abuzuri grave, revoltatoare pentru romani (protejarea coruptilor din Parlament, asmutirea dulailor Fisc-ului pe amaratii de buticari etc) presedintele Romaniei intruchipeaza mereu si mereu principiul lui Peter.

Daca mai adaugam si fudulia (stiti proverbul, cu prostul fudul…) cel putin deplasata din anumite momente (scena pardesiului, inchirierea unui avion de lux, implicarea din cate se spune din ce in ce mai mare in „treburile palatului” a consoartei presedintelui) ni se dezvaluie atunci tabloul complet a ceea ce s-ar putea numi omul nepotrivit la locul potrivit.

Presedintele Iohannis e pe cale sa devina un dezastru cu mult inainte de termen.

Nu stiu cum mai arata astazi sondajele de opinie dar sunt destul de sigur ca increderea in noul nostru sef suprem se topeste mai repede ca un bulgare de zapada sub razele sorelui de primavara.

Klaus Johannis se pare ca a fost (este) doar un balon de sapun pe care noi, pulimea, de frica unui PSD atotputernic l-am inghitit pe nerasuflate. Daca o tine tot asa, fara implicare, fara sa comunice, fara sa faca de fapt ceva concret, Klaus Iohannis nu-si termina nici macar primul mandat.

Cu siguranta multi isi spun ca oricum e mai bine cu un tolomac incompetent decat cu Victor Ponta. Nu neg ca nu-i asa, dar domnule Iohannis, romanii asteapta totusi altceva de la presedintele lor, nu doar deplasari in strainatate in superavioane inchiriate cu mii de dolari pe ora!

Am sentimentul ca buna parte dintre romani vor ajunge sa-l regrete pe Traian Basescu (daca nu chiar pe Ion Iliescu!) mult mai repede decat am crede…

Share This:

Comments

comments

“Inovatorii” – o istorie incitanta a calculatorului electronic

Am citit recent cartea jurnalistului si biografului american Walter Isaacson „Inovatorii. Cum a creat revolutia digitala un grup de hackeri, genii si tocilari” aparut la editura Publica.
inovatorii
Toti cei care sunt curiosi cum a aparut si cum s-a dezvoltat computerul personal pe care astazi buna parte dintre noi il folosim zi de zi ar trebui sa nu rateze cartea. Vor face o calatorie miraculoasa prin istoria inaltei tehnologii, ce in opinia mea merita cu varf si indesat.

Isaacson ne indruma cu maxima pricepere printre meandrele ideilor Adei Lovelace – matematiciana britanica din prima jumatate a secolului al XIX – lea si fiica marelui poet romantic Byron, cea care a imaginat impreuna cu Charles Babbage primul „calculator”, frunzareste ideile extraordinare ale unor Turing sau Vannevar Bush, mult prea inteligente pentru o lume inca necoapta, ne arata cum a aparut (oarecum intamplator) tranzistorul si apoi microprocesorul (Intel), ne descrie laboratoarele de cercetare exceptionale, adevarate creuzete in care se amalgamau mintile sclipitoare de la Bell Labs ori de la Xerox Park si apoi, in epoca mai apropiata de noi ne povesteste pur si simplu cum au aparut mari companii celebre in toata lumea precum Apple, Microsoft ori Google.

Volumul se lectureaza precum un roman de aventuri. E cu adevarat vorba de aventuri dar ele apartin celei mai inalte „expeditii” a mintii umane.

Excelent scrisa, densa, ritm alert, foarte documentata (asa cum Isaacson mi-a aratat si in “Jobs“) volumul isi merita banii, deloc putini altfel.

Un singur repros – in opinia mea major – mi-as permite sa-i fac autorului american: faptul ca in decursul a cinci sute de pagini nu aminteste niciodata despre creatorul limbajului de programare “C”, Dennis Ritchie, limbaj care fundamenteaza toate sistemele de operare din prezent fie ele Windows, Unix ori MacOS. Este ca si cum ai tine o prelegere de trei ore despre Apple dar n-ai aminti nicio clipa despre Steve Jobs.

Ritchie a reprezentat in lumea inginerilor IT de pretutindeni ceea ce a fost Jobs in domeniul inovatiei.

Cei doi titani, unul celebru si bogat altul necunoscut (nu stiu cat de sarac) au murit la o saptamana distanta. Despre decesul lui Jobs presa mondiala a vuit vreme indelungata, despre moartea celuilalt puteai afla din pura intamplare.

Uneori soarta e nedreapta. Pacat insa ca foarte apreciatul jurnalist si biograf american nu i-a dedicat nici macar un rand acestui individ genial, ce singur a construit un limbaj de programare pe care se sprijina in buna masura si de mai bine de 40 de ani, lumea IT….

Share This:

Comments

comments

Bricheta pesedista

In campania electorala din 2004 am lucrat pe partea de comunicare alaturi de PD si PNL care alcatuiau pe atunci Alianta „Dreptate si Adevar” (aceea chiar a fost o constructie politica buna dar si-a bagat dracusorul de la Cotroceni coada si s-a ales pulariciul…).

Am avut atunci ocazia sa cunosc bine mai multi oameni care deja purtau ori purtasera inalte demnitati locale ori nationale (Marian Jean Marinescu, Radu Berceanu) ori care aspirau la functii importante (ministri, deputati, senatori, prefect) pe care le-au si obtinut (Mihai Voicu, Horatiu Buzatu, Gelu Visan, Nicolae Giugea).

Printre cei din urma, dinspre liberali, se gasea si Cristina Calangiu. Persoana energica si care stia foarte bine ce dorea de la viata, Calangiu parea ca-l domina pe copresedintele Aliantei la nivel local, Horatiu Buzatu.

Oricum, discutiile asupra campaniei, a ceea ce urma sa se intample in zilele urmatoare, cine, ce face, cine, cum, unde apare la televiziune ori radio, dislocarea militantilor in diverse localitati din judet, coordonarea lor etc mi-au ramas in memorie ca fiind de o efervescenta extraordinara, ce degajau un spirit democratic minunat pe care apoi, nu l-am mai intalnit niciodata.

Intr-una din zile mi-am aprins o mahoarca in holul larg al cladirii de patromoniu unde aveam sediul de campanie (o cladire extraordinara, construita la inceputul secolului XX, situata in zona centrala a orasului dar care in prezent este in paragina, presupun cu scopul de a cadea de tot pentru a se construi pe locul ei vreun cub anost si nenorocit de beton).

Alaturi de mine m-am pomenit cu Calangiu care cu o tigare intre buze mi-a cerut un foc. Am scos bricheta din buzunar si am vrut sa o aprind. Mare greseala! Cu un ochi ager si capatand o figura fioroasa Cristina mi-a smuls-o din mana a privit-o o clipa si mi-a zis: „Ce e porcaria asta?! De la PSD?!!! Cum umbli cu asa ceva?!!” A prins-o pe data intre degetele ambelor maini si cu o forta alimentata de o ura viscerala – am bagat de seama – a facut-o praf aruncandu-i apoi resturile cat colo!

„Pai tu umbli cu bricheta de (campanie) de la astia? De la PSD?!!” – a continuat ea dupa care si-a aprins tigarea de la un alt fumator dintre numerosii indivizi ce pufaiau pe holurile partidului.

Bai frate – mi-am zis in gand si recunosc, admirativ – uite pe cineva care-i detesta mai puternic ca mine pe pesedeii nenorociti! Nu credeam sa intalnesc prea curand un astfel de personaj!

Am colaborat bine cu Calangiu in acea memorabila campanie electorala. Desi am pierdut alegerile generale in fata adversarilor de la PSD-PUR, am castigat alegerile prezidentiale iar Guvernul a fost alcatuit, dupa cum bine stiti, de Alianta DA + … PUR, adica de solutia imorala.

Odata cu trecerea anilor eu am abandonat politica dar nu si lectura presei politice. Ca am vrut ori ba, din cand in cand dadeam peste articole despre Calangiu, ce facea si dregea din functia de director al celui mai mare spital din Oltenia si unul dintre cele mai mari din tara.

Apoi, in urma cu ceva vreme a venit socul: liberala care altadata ar fi mancat pesedisti dimineata, la pranz si seara s-a mutat cu arme si bagaje la… PSD! Motivul banuiesc era acela ca dorea sa-si pastreze functia de viceprimar sau ca sa acceada in acesta functie, nu mai stiu bine.

Oamenii sunt niste infectii mi-am zis iar pentru pastrarea sau castigarea unor privilegii cat de marunte, isi vand inclusiv sufletul. Cristina Calangiu, distrugatoarea de brichete pesediste era un alt exemplu, al catelea? – de suflet trecut de parte diavolului politic romanesc pe nume PSD.

Retragerea ei din urma cu cateva luni mi-a dat iarasi de gandit. Cine dracului se retrage dintr-o functie inalta la nivelul unui oras cu peste 300.000 de locuitori, cine renunta la influenta pozitie de viceprimar ca sa se ocupe, chipurile, de profesia-i nobila altfel, de medic?! Ceva putred in toata povestea parea ca se-ntampla.

Iata ca deunazi Cristina Calangiu s-a intalnit destinul pamantesc, fiind arestata si trimisa la beci.

fotografie cristina calangiu

(sursa foto: www.gds.ro)


Lacomia, dorinta de bani si de functii, coborarea in cele mai josnice zone ale umanului au facut din Cristina Calangiu ca de altfel si din Rodica Tenea (o femeie de un rafinament aparte dar dedulcita la porcarii ) material uman de studiu intensiv pe masa procurorilor si judecatorilor si cine stie, pentru un eventual personaj literar.

Uneori, atunci cand veniturile care oricum, sunt cu siguranta cu mult peste medie nu-ti mai ajung, cand crezi ca nimic nu ti se poate intampla, cand lumea pare ca-ti sta la picioare, este nevoie de bratari otelite ca Dumnezu sa te coboare fortat printre muritorii de rand…

Oricum, traim vremuri memorabile. Cunoscuti ori fosti apropiati care au pus botul la cascaval sunt luati si bagati la duba. Arestarile nu mai includ doar nume sonore, pe care le stim numai de la televizor. Dintr-o data DNA-ul – ah, cat iubesc instituia asta! – da cu matura si-n ograda oraselor tarii, altele decat Bucuresti.

Sunt curios cine urmeaza, cine nu doarme linisti ori deloc noaptea in perioada asta. Cand motorul justitie functioneaza ne odihnim insa noi mai bine, nu credeti?

Share This:

Comments

comments

O propunere nesimtita

Pana deunazi, membrul CNA Valentin Jucan mi se pare un individ integru si de bun simt. I-am urmarit in timp pozitiile pe care le-a avut cu ocazia deselor scandaluri din interiorul institutiei ce reglementeaza audiovizualul romanesc.

Iata ca ieri omul – de la prea multe oua rosii si friptura de miel poate – a dat cu bata in balta prin propunerea pe care a facut-o Guvernului si Presedintiei si in care solicita o lege mai mult decat ciudata. Jucan doreste ca operatorii de cablu sa platesca 5% din veniturile (!) realizate anual de alde RDS/RCS, UPS , Romtelecom si cine o mai fi in piata iar sumele – uriase presupun, sa fie redirectionate catre televiziunile …private care cica se confrunta cu mari probleme financiare!
foto valentin jucan
Daca tovarasul cu pricina ar fi cerut ca purcoiul de bani sa merga inspre sustinerea unei ramuri a culturii, catre publicarea de carte, spre teatre, filarmonici sau biblioteci, chiar ar fi fost o prounere decenta si interesanta.

Ori daca acesti bani ar fi directionati spre spitalele care se ocupa de tratarea copiilor bolnavi de cancer ori catre cercetare – din orice domeniu ar fi ea, l-as fi aplaudat.

Domul Jucan pare ca face jocul cuiva din mizerabilul audiovizual romanesc. In definitiv, daca romanii permit, de ce nu si-ar rotunji alde Jucan veniturile din „off”, propunand porcarii plasmuite in laboratorele cine stie carui jucator din audiovizualul romanesc?

Domnului Jucan ar trebui sa i se dea peste bot si trimis la colt pe coji de nuca.

De apreciat pozitia lui Victor Ponta, care de aceasta data a dovedit ceva mai multa luciditate cu privire la aberatia jucaniana: „”Sprijinul trebuie sa se reflecte prin scutiri si deduceri de taxe si impozite“, spune premierul, care a adaugat insa ca nu e bine ca o asemenea reglementare sa fie aprobata prin Ordonanta de Urgenta. ”

Cand oamenii stau degeaba, toaca frunza la caini de pe pozitii inalte si sunt excelent platiti precum Jucan mintea le lucreaza anapoda. Propunerea lui Valentin Jucan reprezinta o mostra clasica de nesimtire a unor demnitari in relatia lor cu platitorii de taxe si impozite.

Share This:

Comments

comments

Cele 400 de zile ale lui Copos

In urma cu doua zile a fost pus in libertate George Copos. Fost secretar UTC pe timpuri, putred de bogat dupa Revolutie, „om de fotbal”, politruc, de o avaritie exemplara – se spune, George Copos s-a intins mai mult decat ii era plapuma. Bagat in aceeasi oala cu unsurosii Ion si Victor Becali ori cu Jean Padureanu, Copos a incasat cativa ani de puscarie pentru niscai matrapazlacuri cu bani din transferuri fotbalistice.

Iata insa ca putin dupa un an de la incarcerare (400 de zile…), Copos si-a aflat libertatea! Nu prea stiu cum e cu Noul Cod penal – sper ca n-o s-o aflam niciodata – dar efortul scrierii unei carti in parnaie iti reduce dramatic pedeapsa.

Asta mie mi se pare o mare porcarie!

Din cate se dovedeste, la una dintre carti parnaiasul nostru s-a inspirat atat de mult dintr-un autor obscur incat a cumparat tot tirajul. Pana cand si agramatului George Becali i- a fost taiat din pedeapsa tot pe baza de …scris! Faceti un exercitiu de imaginatie si alaturati cuvintele Becali, scris, corectat (!), editat, publicat. Nu iese cu dat dracu’! Ciobanitul nu are legatura cu cartea, poate doar daca revenim in epoca Transhumantei.

A scrie o carte e un proces anevoios, indelungat, care-ti stoarce creierii. A redacta o banala lucrare de licenta de 30 – 40 de pagini nu-i de colea, daramite scrierea litera cu litera, cuvant cu cuvant, pagina dupa pagina a unui volum?!

Am elaborat cateva carti pana acuma, fie ele tutoriale (de dimensiuni consistente) despre limbaje de programare, fie de literatura. Mi-am adunat spre exemplu in urma cu zece ani versurile scrise in doua decenii, care abia au umplut 90 – 100 de pagini. Uneia dintre cele doua lucrari de fictiune pe care le-am scris, am reusit sa-i adun „carnea” cuvintelor in mai bine de doi ani.

Procesul creativ de orice natura ar fi el este dureros si te indruma, ca vrei or ba, cand pe poteci inguste, gata sa te pravale in haul hiatusului intelectual, cand pe autostrazi pe care cuvintele alearga pe pagina cu o forta cinetica pe cat de miraculoasa pe atat de ametitoare.

Atunci insa cand muncesti la o carte din care te inspiri dintr-un manunchi de autori, procesul se cheama „cercetare”. Cand o faci dintr-unul singur ii zice plagiat.

Nu stiu ce soi de carti a scris Copos in inchisoare, dar viteza lor de elaborare i-ar face invidiosi pe alde Plesu, Liiceanu sau Cartarescu. Ori poate ca George Copos e vreun geniu nestiut, necunoscut, ce avea nevoie pentru a-si da adevarata masura a valorii de spatiul carceral, se prespune stramt si plin de vicisitudini existentiale.

Si chiar asa, cum sa ai posibilitatea sa scrii in puscarie? Lipsa libertatii ca pedeapsa pentru o fapta dovedita in justitie, ar trebui sa se concretizeze in clipe lungi cat veacurile, zile cat erele geologice, astfel incat condamnatul sa-si spuna in fiecare moment al existentei sale de dupa gratii „altadata nu”.

Ori ce vedem astazi? Puscariasi care scriu si publica dar elevi ori studenti din ce in ce mai certati cu …cartea! Societatea romanesca e intoarsa de-a binelea cu curul in sus, de asa maniera ca nici macar un presedinte tip „Mercedes” (tare mi-e teama ca vorbim de un „Trabant” ori cel mult de un „Wartburg”…) n-o mai face bine.

Copos a scris carti si adevarul cuvintelor scrise l-au eliberat la modul propriu; nu stiu daca si in fata propriei constiinte. Dar cu cele lumesti, cu recuperarea pagubei, cu poprirea averii, cu adevarata suferinta – ca pe genul asta de insi daca-i arzi la avere ii doare mai tare ca suprimarea libertatii – cum ramane? Sunt unii naivi care zic: „Pai nene merita. As face si eu un an de puscarie dar as ramane cu milioanele de dolari furati!” Nu, nu ati face, va garantez. Nimic pe lumea asta nu merita nici macar un ceas de arest daramite ani…

Copos a scris carti, Becali (!) la fel dar – si de aici devine revolta noastra, a pulimii, ei se intorc bine merci in palatele aurite, la Crown Plazza, la Marriott sau mai stiu eu pe unde si-au investit averile lor colosale facute din neantul incontrolabil al ultimului sfert de veac de democratie.

Nu stiu daca puscaria ii va face mai putin vocali, daca ii va determina sa treaca sub umbrarul societatii. Poate macar acest lucru sa-l fi dobandit toti acesti banditi nenorociti. Dar orgoliul unui imbogatit peste noapte e cel mai adesea mai puternic ca intelepciunea: iese mai mereu ca paduchele –nfrunte.

Share This:

Comments

comments

Cea mai proasta decizie de afaceri din istorie

Sa va spun o poveste pe care multi poate ca o cunoasteti. Ea arata cum lipsa viziunii poate sa duca la ratare, uneori completa.

Asa a fost cazul inceputului erei computerelor personale, in anii 1970.

Gary Kildall era un individ foc de destept, programator exceptional si consultat al firmei Intel. Cand renumita companie producatoare de microprocesoare pentru calculatoare a scos pe piata procesorul 8080 in 1974, avea nevoie sa-l testeze asa ca l-a rugat pe Gary Killdal sa scrie un sistem de operare prin care sa poata face asta.

Killdal s-a conformat si a realizat sistemul de operare numit CP/M (Control Program for Microcomputers). Intel si-a facut testul si credea ca a terminat. Cand Killdal a intrebat cum ramane cu drepturile de autor pentru CP/M, Intel nu a avut nicio problema in a renunta la el in favoarea creatorului lui. In aceste conditii Killdal si-a deschis o companie numita „Digital Research” prin care urma sa dezvolte si sa comercializeze sistemul de operare.

In 1977 Digital Research si-a ajustat CP/M astfel incat el putea sa ruleze pe o serie intreaga de computere ale vremii (8080, Zilog Z80 etc). Aceasta a facut ca Digital Research sa domine piata de software din acea perioada pentru cativa ani.

La inceputul anilor 1980 IBM proiecteaza computerul personal (mai cunoscut sub numele de PC) si era in cautarea unui sistem de operare pentru el.
imb-pc
Reprezentantii marii companii l-au contactat pe Bill Gates ca sa-l intrebe daca nu vrea sa isi licentieze interpretorul lui (cam primitiv) BASIC. De asemenea, l-au mai intrebat daca stie vreun sistem de operare care sa ruleze pe noile lor computere destinate publicului larg.

Initial fara sa-si dea seama de potentialul urias al afacerii, Gates i-a trimis la Digital Research, care era cum scriam, cea mai tare firma producatoare de sisteme de operare.

Cu o asemenea pleasca venita din senin, ce credeti ca face Killdal? Ia cea mai proasta decizie posibila – unii spun ca din intreaga istorie a afacerilor: in loc sa negocieze, sa perfecteze si eventual sa zica bogdaproste, Killdal refuza sa intalneasca oamenii de la cel mai mare producator de computere din lume si isi trimite un reprezentant (se povesteste ca si-a trimis chiar sotia).

Ca si cum nu era indeajuns, Killdal si-a instruit avocatii sa nu semneze nicio clauza de confidentialitate cu IBM prin care se stipula ca pana la anuntarea oficiala a PC-ului, totul trebuia sa ramana secret.

Pe cale de consecinta, IBM a revenit la Bill Gates intrebandu-l – din nou – daca poate sa le ofere un sistem de operare. Realizand de aceasta data potentialul afacerii enorme – care avea sa-l faca cel mai bogat om din lume pentru multe decenii – dar neavand un sistem de operare adevarat, Gates si-a amintit de un producator local din Seattle care detinea un sistem, credea el, adecvat.

Sistemul se chema DOS (Disk Operating System). A mers la patronul companiei si i-a spus ca auzit ca il are de vanzare contra sumei de 75.000 de dolari (dupa unii mult mai putin).

Lipsit si el de inspiratie si nedandu-si seama de potentialul propriei afaceri, respectivul ii vinde lui Gates sistemul in loc sa-i arate DOS-ul! Fondatorul Microsoft angajeaza un programator pe nume Tim Paterson care slefuieste sistemul si il ofera IBM sub numele MS-DOS (Microsoft Operating System). Restul e istorie…

O alta decizie extrem de desteapta a lui Gates a fost aceea ca spre deosebire de Killdal care voia el insusi sa vanda sistemul clientilor care isi cumparau calculatorul „troaca”, a ales ca IBM sa livreze din start computerele cu sistemul MS-DOS instalat.

Epilog
Killdal a inceput sa aiba mari probleme cu alcoolul astfel incat a murit – nu neaparat sarac – la doar 54 de ani in conditii ramase obscure pana astazi, in urma unei lovituri la cap primite se pare intr-un bar.

Bill Gates a devenit o legenda si cu voia IBM, cel mai bogat om din lume…

Share This:

Comments

comments

La doctor ca la precupete

Nu mai trecusem pe la dentist de vreo zece ani. N-am avut nevoie. Totusi, dupa un deceniu, se impunea o revizuire.

In Craiova sunt cabinete medicale ori chiar policlinici in toata regula la tot pasul. Nu s-or fi dezvoltat ele prea mult alte ramuri economice, dar in schimb au explodat carciumile, cabinetele medicale, bisericile si mall-urile, adica noile lacasuri de cult inchinate zeului comertului..

Buticurile au cam disparut de cand Olga noastra cea de toate zilele le-a bagat pe gat celor care inchiriasera chioscuri pe domeniul public constructii mai speciale pe care saracii de ei, au achitat o groaza de bani. Ba chiar am vazut ca in locul Uniunii Scriitorilor filiala locala – si a revistei „Ramuri” (chiar asa, o mai exista oare celebra revista literara locala?) salasluieste un soi de postliceala cu numele aproximativ „Scoala Medicala Ortodoxa(?!) Sfantul Iosif”. Asta chiar e o treaba ca lumea, mi-am zis: cand nu reuseste al cu bisturiul te preia cel cu mirul. De tot.

Asa ca am purces in cautarea unui dentist. Am comparat preturile. Era de parca urma sa-mi cumpar un frigider. Dupa o scurta licitatie mentala – netrecuta desigur prin SEAP – m-am hotarat asupra unui cabinet din cartierul meu. Pe dentist nu-l cunosteam, nici pe maica-sa care si ea fusese – cum altfel -dentista (asta e deja o moda, sa-ti indrumi odrasla – asemenea tie – spre domenii extrem de lucrative, dar ce spun eu, in caste ermetice aproape precum medicina, notariatul ori avocatura), in schimb, il stiam destul de bine pe „al batran”. Fusese – inca o mai fi – un respectat cadru universitar la Politehnica.

M-am prezentat la cabinet unde „doctorul (nu) m-a primit zambind discret” ca-n versurile lui Dylan ci un televizor agatat stramb pe perete, fixat pe „Paramount Channel” si cu sonorul peste medie, o mama alaturea de fiul ei ce parea ca abia pasise pe calea dificila a pubertatii, un batranel si doua scaune goale.

Nu tu receptie, nici macar o lista de preturi n-am zarit. Poate ca stiti deja, din experienta proprie sau din auzite, dar la medic te duci cu portofelul, ca la piata. Actul medical este – odinioara nu parea totusi, un act de comert ordinar. Juramantul lui Hypocrate se face pe baza de grosimea poznarului. Vorba comunistilor, fiecaruia dupa efort, fiecaruia dupa nevoi.

Cum nu am asigurare medicala – chit ca statul mi-a insfacat-o vreo treizeci de ani, am fost nevoit sa platesc. Nu-i bai, pentru o extractie de masea compromisa am scos un mic ciubuc de 80 de lei. Da, o fi pentru unii un pas mic dar pentru majoritatea e unul consistent.

Am mai asteptat vreo zece – cinspe minute si am batut la usa de intrare in zona radioactiva. Aici, am bagat de seama, se faceau radiografii dentare. Pe usa din lemn model anii 90 cineva scrisese cu litere urate cu pixul pretul corect al unei iradieri: 10 lei.

O domnisoara „blonda, scurta, bluza decoltata” (din pacate pentru ea, nu era deloc asa..) m-a intrebat de… sanatate. Am crezut ca pot intra chiar in ziua aceea sa-mi rezolv problema. Normal ca atunci am aflat si pretul.

Doctorul chemat de fatuca si-a intrerupt pe semne cotrobaiala prin gura vreunui client – ca pacient parca e prea mult spus – si a venit sa ma lamureasca inarmat cu o agenda albastra. A deschis-o si am observat invidios ca gemea de programari. „Bai frate, imi zic, bag seama ca are ceva dever flacaul!” . Abia mi-a gasit un loc spre sfarsitul saptamanii.

Am facut un calcul banal. Daca pretul unei calatorii prin gura unuia sau altuia se-nvarte in jurul a 80 de roni si in medie omul are cinci – sase clienti pe zi, pai asta inseamna cam 400 – 500 de lei. Inmultit cu cinci zile rezulta 2000 – 2500 de lei. O mai avea si lucrari adevarate (un implant dentar din ala de Hoolywood costa 500 de euro / dinte) si atunci gagiul sare binisor de suta de milioane veche! Asta da treaba! Oare o batea bon in casa, ori profesia e prea nobila ca sa detina casa de marcat ca buticarii nenorociti, noii dusmani de clasa ai banditilor din Guvernului Romaniei?

Am reusit sa elimin pana la urma dusmanul situat in cavitatea bucala pe care il purtasem – odinioara sanatos – dupa mine mai bine de cincizeci de ani.

„Treaba-i gata, trag oblonul/Daca va placut bufonul/Mai poftiti si maine seara” pentru un dertartraj – care costa? – tot asa si eventual pentru o lucrarica (omul era obsedat de diminutive)…

Eram usor jenat. Am crezut pana in ultima clipa ca voi achita contracostul juramantului hypocratian(nu, nu zice nimeni sa nu platesti pentru un serviciu, fie el nobil precum e cel medical…) asistentei sau calfei doctorului ce cascase ochii in gura mea. Uite ca fusesem si material didactic! Pentru asta as fi meritat un discount, nu?! :) N-a fost sa fie pentru ca am realizat imediat ca doctorul insusi astepta banii.

Am scos portofelul am numarat firfireii si i-am inmanat. Eram fericit. Scapasem de maseaua stricata si deh, parca imi luasem o chita de ridichii de primavara de la precupetele din Piata Centrala…

Share This:

Comments

comments

DNA, ti se pregateste ceva

Am citit si vazut in ultimele zile cateva luari de pozitie care ar trebui sa ne dea fiori. Ele au fost facute cu privire la DNA si arata ca insusi Consiliul Superior al Magistraturii reprezinta o adevarata frana pentru actul de justitie prin care celebra institutiei anticoruptie incearca “sa ne izbaveasca de cel rau”.

Deunazi, in cadrul acestui CSM, mai multi membri au vorbit impotriva asa numitului show televizat al arestarilor cu catuse.

Insusi presedintele acestui for, un anume Badea Tudose declara: “În ultima perioadă – şi aici există multe discuţii -, vedem că diverse persoane sunt arestate sau sunt reţinute de către procurori, le vedem cu cătuşe, ceea ce mie mi se pare că încalcă practicile pe care le-a adoptat chiar Consiliul Europei”.

Pai domnule Badea Cartan considerati ca e o umilire a suspectului ridicarea lui in catuse si trimiterea la beshaura? Noi, astia, de jos, pulimea – cum le placea sa ne spuna incatusatii de astazi, credem ca nu. Dar furaciunea prin care ei ne-au adus in sapa de lemn, prin care au stopat zeci de ani de dezvoltare, prin care ne-au lipsit de autostrazi, de un invatamant modern, de un sistem de sanatate civilizat cum s-o fi numind? Dintr-o data, banditii sunt “umiliti” pentru ca li se pun bratari otelite si sunt impinsi in duba!

Ma asteptam ca aceasta inutila institutie numita CSM sa sprijine DNA-ul si sa dea peste bot unora precum Georgica Severin (unsuros individ dar de, ca oricare alt pesedist fruntas nenorocit…) ce la ultima “consfatuire tovaraseasca” a PSD-ului nu s-a sfiit sa propuna “juristilor nostri” (din Parlament) sa domoleasca putin Noul Cod Penal !

Aflam ca pesedeii de rand sunt speriati de DNA, ca “nimic nu se mai face in tara asta”! Da’ cand ati varat mana pana la umar nenorocitilor in banii tarii, cand ati tras tunuri uriesesti din bani europeni ori din impozitele platite de noi (Dumnezeu mai stie de unde mai avem puterea sa facem asta…) nu v-a fost frica?! O clasa politica mizerabila merita DOAR catuse, puscarie, umilire, oprobiul public!

Va imaginati ca nu se simt confortabil nici cei din opozitie cu DNA-ul care lucreaza din greu. Toate acestea ma duc cu gandul la eventualitatea unei noi incercari de a supune procurorii politicienilor.

Faptele arata asa: CSM-ul reactionar spune ca trebuie sa comparam aceasta atitudine “cu ce se intampla in U.E.” (de ce nu facem comparatie oare si cand vine vorba de venituri?) si prin urmare sa se ia “atitudine”, PSD-ul fierbe la foc mocnit pentru ca ii sunt trimisi dupa gratii toate haimanelele politice de frunte, opozitia mimeaza impotrivirea dar in fapt abia asteapta sa puna cu botul pe labe procurorii doamnei Kovesi.

Si la toate astea sa adaugam o buna parte din mass-media care lupta alaturi de infractori. Cand vezi ca un jurnalist de talia lui Ion Cristoiu scrie impotriva DNA-ului, iti dai seama ca noul curent – extreme de periculos! – este ca acesta sa fie anihiliat si odata cu el, toata frumoasa poveste cu lupta anticoruptie.

Bine spune excelentul Mihai Gotiu: pana la asanarea vietii politice romanesti mai e cale lunga, de cativa ani, iar semnalul ca traim intr-o Romanie curata va fi atunci cand procurorii DNA vor juca table la serviciu din lipsa cronica de “comenzi”…

Share This:

Comments

comments

Belașul

Dupa ce copiii iti cresc si pleaca precum niste pasari calatoare pe drumul lor, iti ocupi mare parte din ganduri rememorandu-ti “Amintiri din copilarie”.

Iti extragi aproape involuntar din sertarele memoriei amintiri despre cum dadeai o mana de ajutor la cresterea propriilor bebelusi – incredibil de putin totusi, comparativ cu cat ai fi putut face – cum mai preparai un clondir cu lapte ori, cu ceai “explozibil”.

Apoi, cand ei cresc, amintirile, uneori pe cat de dulci, pe atat de nostalgige legate de temele la discipline mai dificile, mult prea dificile adesea fata de nivelul de intelegere, filmele pe care le-ati vazut impreuna in sala de cinema uriasa dar goala, unda rebela care-i atinge dupa ce lasa in urma pubertatea si descopera adolescenta, un soi de buricul pamantului existential…

Si peste toate astea grijile care-si fac mereu si mereu simtita prezenta pana cand, asa cum e in firea lucrurilor, devii doar o amintire ratacita prin albumul cu fotografii.

Uitasem pana de curand cum e ca-n casa sa (re)auzi un scancet de nou-nascut.

Printre noi si-a facut aparitia o fiinta fragila, un prunc, vai, cat de neajutorat! – si inca necuvantator.
poza bebelush
Cand pustoaicele acelea pe care le-am avut sub ochi de la nastere si pana nu de mult devin ele insele datatoare de viata, te trezesti deodata ca se pravalesc peste tine amintiri ce par imemoriale, de acuma hat, un sfert de secol! E un sentiment inefabil si cu siguranta, int-o zi, il veti dovedi si voi…

Curios este ca odata cu aparitia bebelușului au scos capul prin casa noi obiecte esentiale lui dar total inutile noua: biberoane de tot felul, pe cat de mici aflu, pe atat de costisitoare, lapte praf imbracat in culoarea galbena ca sa-ti sara in ochi la orice ora din zi sau din noapte, sapun lichid special pentru bebeli, dispozitiv de sterilizat (!) ( pe timpul nostru nu se inventase asa ceva), cadita de baie si sa nu uit, un element esential, omniprezenta suzeta!

Ce lipseste totusi din acest inventar al unei vieti proaspete?! Scutecele, desigur! Ne-am modernizat caci bebelușii de astazi nu mai sunt prizonierii scutecelor ci “poarta” pampers. Demne de invidiat de catre bunici mamele moderne. Pe “timpul nostru” balconul gemea de culoarea alba de parca ne-am fi predat neconditionat unui inamic nevazut, necunoscut. Nici vorba, ne predasem de fapt extraordinarului sentiment inconstient desigur, ca-ti trimtit mai departe zestrea genetica…

O data cu venirea pe lume a Belashului fiicei mele mai mari, s-a auzit pentru prima data dupa multi ani intre peretii locuintei noastre garboviti de amintiri un glas de copil…
fotografie bebelus alexandra
Un abia schitat scancet prin care isi manifesta nemultumirea ca laptele nu e gata, de parca dadea cu un pumn fragil nevazut in masa. Si-au facut loc printre noi izul specific de viata curata, inca nemaculata de nimic, chipul – cu precadere atunci cand e in lumea viselor – un soi de simbol universal al nevinovatiei.

Obiceiurile, rutina vietii uneori obositoare chit ca nu faci nimic, s-au modificat si ele pentru ca bebelușul s-a ivit tam-nisam printre ele si-a apasat pedala de accelaratie…

Partea feminina (totusi, ce ne-am face fara ea?!) se-ngrijeste de cresterea lui, iar eu chibitez nevolnic si uneori mai dau o mana de ajutor. Cum scriam, un clondir cu lapte, un ceai pentru colici, o sterilizare de instrumente..O ce?! Deodata inutilitatea masculului devine evidenta. Te simti ca un bondar cu dimensiuni monstruoase care in buna parte, a devenit “deprecated”, ce sta si observa de pe margine, compara si din cand in cand trage concluzii launtrice.

Viata merge mai departe in pas de defilare. Grijile noastre s-au transfera vai!, copiilor nostri care, nesperat, instinctual, invata totul din mers . A creste un copil nu-i lucru de saga. Dar multumirea implinirii lui pe zi ce trece, stadiile succesive pe care le devoreaza cat ai clipi si mai ales ganguritul ce precum un boboc primavaratec asteapta sa explodeze in cuvinte sunt bucuria suprema a existentei…

Share This:

Comments

comments

“Mac-urile n-au virusi”. Un mit spulberat

Intr-o lume in care device-urile construite de compania Apple sunt din ce in ce mai numeroase, mitul acela care spunea ca Mac-urile nu au virusi s-a spulberat.

Am vrut deunazi sa-mi verific temperatura computerului care crestea mult – mi se parea mie – dupa ce jucam Diablo III. E un joc care cere multe resurse (placa video performanta, memorie multa, procesor puternic).

Am cautat pe Google si am ajuns la site-ul cnet.com care aduna aplicatii din toate domeniile pentru computerele Machintosh.

Cea mai buna aplicatie pentru verificarea temperaturii fusese odinioara gratuita, dar acuma oamenii s-au desteptat si cer pe ea 26 de dolari. De obicei cumpar software-ul care mi se pare important si de calitate dar de aceasta data nu am dorit s-o fac.

Existau si alte cateva aplicatii gratuite (vorba vine, dupa cum veti citi…) care-ti monitorizau activitatea calculatorului. Imi pare rau ca nu mi-am notat cum se numeau, dar prima dintre ele pe care am descarcat-o si am rulat-o s-a dovedit un dezastru aproape ireparabil. Oricum ,pagina pe care se afla este aceasta. Evitati-o pe cat posibil.

In Macintosh orice aplicatie pe care o instalezi este trimisa in folderul “Applications”.

Primul semn ca ceva e in neregula a fost ca nu am gasit aplicatia respectiva in folderul specific si niciunde altundeva. Apoi, am dorit sa deschid diverse programe incepand cu Firefox. Nu mi s-a mai permis. Nici Google Chrome, ci doar browser-ul implicit Safari.

Virsul resepctiv – un troian, am aflat dupa ce am facut o scanare cu Bitdefender si care nu putea fi anihilat, s-a insinuat atat de puternic inlauntrul computerului meu incat i-a preluat fara drept de apel controlul.

Am incercat sa reinstalez sistemul. Cand vrei sa faci asta, Apple iti verifica prima data device-ul (fiecare computer Macintosh este personalizat, are propria serie si caracteristici). Apple nu imi recunostea computerul si ma trimitea pe nu stiu ce site ca sa le povestesc despre ce e vorba. Incepuse oarecum sa ma apuce disperarea.

Apoi am purces sa caut instructiuni despre cum se face un “clean install” al OS Yosemite. Norocul meu a fost ca am mai multe computere Macintosh cam deprecated dar perfect functionale si un stick USB de 8 GB necesar in astfel de situatii.

Mai mult, exista si o aplicatie foarte buna (Disk Maker) care face toti pasii necesari in locul tau. O folosisem si in alte ocazii, atunci cand am reinstalat sistemul de operare de la zero.

Asa ca am descarcat de pe magazinul Apple o copie nou nouta Yosemite. Procesul dureaza ore intregi (este totusi vorba de aproape 6 GB de informatie). Apoi am folosit Disk Maker-ul, stick-ul si am realizat elementul din care sa-mi booteze computerul si implicit sa fac o instalare noua si curata.

Am incercat sa reinstalez sistemul asa cum se procedeaza: stick-ul introdus, restartarea computerului si tinerea apasata a tastei “Option”. Totusi, calculatorul nu-mi “vedea” stick-ul! Atunci chiar m-am gandit ca am o mare problema si ca s-ar putea sa-mi fi compromis definitiv MacBook-ul!!

La a doua sau a treia incercare insa – dupa ce am scos stick-ul si l-am reintrodus de cateva ori – am reusit sa pacalesc cumva computerul si sa pornesc instalarea. Totul apoi a decurs normal, acuma posedand un calculator curat (banuiesc eu, pentru ca nu se stie niciodata). Din pacate, cum scriam, am pierdut o groaza de informatii din simplul motiv ca periodic, nu am facut back-up la cele mai importante documente dar si de timp. Recuperarea calculatorului a durat aproape 24 de ore…

In final, am reinstalat succesiv buna parte dintre vechile mele aplicatii care au functionat ani de zile cu succes.

Prin urmare, cei care spun sau scriu ca

nu trebuiesc descarcate sub nicio forma aplicatii din surse ciudate

, au o “infernala” dreptate.

In general am tinut cont de acest lucru, dar nu si acuma.

Totusi, cnet.com este un portal apreciat in general si bine vazut de Google (Page Rank = 8!). Nu stiu cum s-a strecurat aceasta marsavie aici, mai ales ca administratorii site-ului precum si utlizatorii dau note aplicatiilor.

Mi-amintesc ca respectiva “aplicatie” care de fapt era un ditamai TROIAN, avea note foarte bune. Regret insa ca nu am retinut numele ei pentru ca as fi vrut sa trimit un email celor de la cnet.com si in acelasi timp sa va avertizez cu “nume si prenume” cu privire la un potential dezastru.

Expresia aceea cu mac-urile n-au virusi a fost adevarata odinioara, cand in lume, doar 5 – 7 % dintre utlizatorii de computere foloseau device-uri Apple. Astazi, precentul a crescut substantial iar nenorocitii din lumea intunecata a net-ului (de fapt niste programatori extraordinari) s-au reorientat: au pasit si mai adanc in iadul computerelor! Din nefericire pentru mine sau pentru alti utilizatori de Mac OS !!

Share This:

Comments

comments