Site-ul de față contine peste o mie de articole despre muzica, film dar mai ales politica. Va invit sa-l "rasfoiti" cu incredere.

Acea reclama blestemata

Cu toate ca am facut studii in relatii publice, nu privesc din principiu spoturile publicitare de la televizor. Mai cu seama cand ele sunt difuzate pana la ingretosare.

In general, un spot publicitar spune cam jumatate din realitate. Cu alte cuvinte, injumatateste dintr-un foc adevarul.

O reclama care ma umple de nervi atunci cand comut televizorul de pe un canal pe altul si aproape imposibil de evitat e aceea cu Victor Rebengiuc in rolul “titular” in “Din zori pana-n seara, dezvoltam o tara”!!

Un strain care ajunge prima data in Romania – fara insa a se deplasa prin tara – si ia contact direct cu “realitatea” reflectata de calupurile de publicitate va crede ca are de-a face cu paradisul pe pamant. E de ajuns insa sa iei la pas marea majoritate a oraselor tarii – ce sa mai vorbim de satele Romaniei, ca sa-ti dai seama ca aceasta campanie e o minciuna gogonata.

Cadenta cu care sunt difuzate spoturile taman acuma in campanie electorala ma face sa cred ca e vorba de mult mai mult decat o simpla lauda puternic coafata la “fondurile europene”. Mesajul de fapt, presupun, s-ar traduce cam asa: “Vedeti ce bine e sub guvernarea PSD?! Vedeti ce bine e cu Victor Ponta? Romania “straluceste” pentru ca are oameni destoinici guvernati de niste cetateni responsabili, dedicati trup si suflet natiei! Si daca e asa, votati-l pe Victor Ponta presedinte!”

Pot sa fac pariu ca aceasta mizerie televizuala va disparea la scurta vreme dupa alegerile prezidentiale. E doar o noua intoxicare adresata romanului imbecil care va zice minunandu-se cu voce tare privindu-l pe Rebengiuc, un octogenar care bate tara, cum ii prezinta maretele realizari ale patriei capitaliste: iata dom’le, ca se face si-n Romania ceva!

Realitatea insa , asa cum o stim toti, este cu totul alta. Accesarea fondurilor europene e un infern si doar cei care au sange in instalatie ori rabdare cat cuprinde le pot lua.

Si aceasta nu neaparat din cauza forurilor europene care ofera doloresii, ci tot din cauza romanilor angrenati in acest proces. Am scris odinioara cum managerul proiectului de canalizare intr-unul din cartierele defavorizate ale Craiovei mergea cu mana intinsa la o firma intermediara agreeata de UE ca sa cerseasca bani pentru capacele de canal ori mai stiu eu ce alte piese esentiale. Viata grea ne-o facem noi si nu strainii, pentru ca toti cei implicati in bani europeni asteapta sa le pice ceva.

Din nefericire, cel care prezinta campania publicitara desantata “Regio” e un mare actor roman.

E actorul acela care in primele zile ale Revolutiei a facut gestul simbolic de a aseza un pachet de hartie igienica pe masa, in direct la Televiziunea Romana “Libera”.

E actorul care ne-a incantat in Morometii ori in “De ce trag clopotele Mitica”.

E un actor care nu a facut niciodata niciun compromis – asa cum a facut Beligan spre exemplu – cu Partidul Comunist.

Atunci oare de ce s-a lasat angrenat intr-o astfel de mizerie? Chiar atat de marunta sa fie pensia acestui urias actor – pe care am avut placerea sa-l cunosc personal si care a avut amabilitatea sa-mi acorde un interviu de mari dimensiuni – incat sa marseze la o vrajeala de adormit poporul?!

Pacat totusi ca artisti adevarati aflati la crepusculul vietii isi vand imaginea pe oricat de multi bani ar fi in joc.

Tare mi-e teama ca Victor Rebengiuc va ramane lipit de materia cenusie – atata cata o fi – a tinerelor generatii nu prin rolurile magistral intruchipate in teatru si film ci prin imaginea soferului acela varstnic care bate tara in lung si-n lat de parca alta treaba nu are…

Comments

comments

Nea Beligane, mai bine-ti trageai un glont in teasta. Ca-n teatru!

Cand cu vreo patru decenii in urma l-am intrebat pe tata care e cel mai mare actor roman, el mi-a raspuns fara sa clipeasca: “Beligan!”.

Nu stiam prea bine ce e cu mine pe lume, inca nu eram indragostit de arta cinematografica, asa ca am luat de bun ceea ce tata mi-a zis.

Mai tarziu, dupa ce el n-a mai fost si eu, ca sa zic asa, “facusem ochi”, l-am vazut pe Radu Beligan membru al Marii Adunari Nationale care era chipurile, forul conducator al Romaniei. M.A.N.-ul era doar praf in ochi, o spoiala de putere legislativa. Puterea se afla toata doar in mainile unui singur om pe nume Nicolae Ceausescu.

Sa fi membru al Marii Adunari Nationale (parlamentul comunist) nu era de colea. Aveai privilegii la care randasii nici nu visau!

Dand de o parte politrucii comunisti care o data la patru ani, in timpul “alegerilor” ieseau deputati cu 99,9% din voturile “oamenilor muncii”, Partidul Comunist mai vâra pe liste si personalitati cunoscute.

Nu stiu daca puteai sa spui “pas” la o astfel de propunere, dar cu siguranta nimeni nu-ti punea revolverul la tampla ca sa te oblige sa fii membru al MAN! Asa cred ca s-a intamplat si cu Radu Beligan.

Privind in urma si amintindu-mi de ziarele vremurilor pe care le rasfoiam inca de pe la 14 – 15 ani, imi amintesc ca numele actorului figura printre cele ale politrucilor comunisti mai de soi. Radu Beligan nu are cum sa nege ca a fost un apropiat al comunistilor, ba mai mult, am sentimentul ca postura chiar i-a facut placere.

Am crezut ca erau doar toanele unui artist deosebit, necesare in a-si mentine privilegiile si care juca teatru in relatia cu totalitarismul.

Din cate imi amintesc actorul a fost multa vreme seful de necontestat al primei scene romanesti: Teatrul National Bucuresti. M-am gandit ca a facut acest compromis mizerabil – pe care alti mari actori romani nu l-au facut niciodata – pentru a se avea bine cu puterea totalitara.

Am pus asa numitele lui miscari politice pe seama slabiciunii omenesti.

Citind insa deunazi mesajul pe care batranul trecut binisor de 90 de ani l-a trimis sau l-a transmis in direct, nu stiu prea bine, candidatului rosu Victor Ponta cand acesta, faraonic si-a lansat pentru a treia oara candidatura , m-a apucat o greata de sorginte sartriana. Iata, mi-am zis, ca atunci cand pe vremuri, s-a “dat” cu comunistii, Beligan nu juca teatru!

Ce i-o fi venit mosului ca in apropierea gongului de final sa plesneasca atat de urat cu mucii in fasole?!

Se vadeste treaba ca Radu Beligan a fost un iubitor de comunisti de vreme ce in loc sa-si vada linistit de batranetile lui, a preferat sa acorde “endorsement”-ul – cum ar zice prietenii mei americanii, taman continuatorului (in)direct al Partidului Comunist!

Cel care i-a aplicat o corectie acida pentru mizeria de final acestui mare actor cu gena de politruc rosu a fost Andrei Plesu.

Intr-un articol minunat, carturarul – despre care ar trebui sa fim mandri ca ii suntem contemporani, il supune unui mic supliciu moral pe actorul de care iarasi, ar trebui sa fim mandri. Desigur, ca Andrei Plesu se “repede” cu eleganta la carotida batranului actor, atitudine pe care cel din urma o merita din plin.

Mi-a facu – marturisesc, mare placere sa citesc materialul respectiv.

Numai ca ce sa vezi, unii artisti printre care si vedete prafuite din entertainment-ul de odinioara de genul Didei Dragan, s-au facut avocatii ad-hoc ai maestrului Beligan, infierandu-l pe Plesu si cerandu-i nici mai mult, nici mai putin, ca scriitorul sa-si ceara scuze.

In loc sa pretinda actorului sa faca asta pentru ca reusit sa bage-n rahat tagma artistilor romani de frunte, ei devin solidari cu o mizerie! Iata ca romanii mai demonstreaza o data ca sunt cu curul in sus!

Cu siguranta, peste cateva decenii se va vorbi despre marele actor Radu Beligan, asa cum se va vorbi sau se va studia opera lui Andrei Plesu.

Nu stiu daca istoria va retine ca actorului i-a facut placere sa-i pupe n-cur pe comunisti (cu o anume delicatete, ce-i drept, dat tot asa se cheama) ori pe urmasii lor, cu toate ca ar merita-o din plin.

Cert este ca fara sa-l indemne cineva banuiesc, Radu Beligan se arunca si de acesta data ca odinioara, in bratele eronate ale prezentului…

Comments

comments

Cum era sa devin “colonel”

Atat de infectata a fost Romania cu virusul tradarii, al delatiunii, al mizeriei morale introdus in insasi fibra natiei de catre Securitatea statului comunist, incat daca privim in ansamblu, pare ca el are pe termen nu foarte lung consecinte mortale.

In saptamana in care tata si-a pus capat zilelor din acel octombrie funest al anului 1978, gest pe care l-a facut datorita prigonirii continue a Securitatii, isi punea retoric intrebarea daca cel mai bun prieten al lui – pe care-l avea din copilarie, chiar ii fusese prieten.

Pentru ca, vorba lui Forrest Gump, un prieten nu se gaseste la orice colt de strada…

Proasta gena avem noi romanii daca ajungem la astfel de interogari launtrice in relatia cu ceilalti. Nimic mai adevarat pentru noi decat vorbele lui Sartre: “Infernul sunt ceilalti”. Adesea, din pacate, sunt cei pe care ii crezi cel mai aproape de tine, in niciun caz “ceilalti”. Comunismul ne-a transformat intr-o tara de colonei. Iata insa ca dupa un sfert de secol de la disparitia lui, am ramas o tara de suflete cu epoleti.
epoleti 300x225 Cum era sa devin colonel
Nu stiu cum e la nivelul vulgului, al pulimii, dar cu siguranta, incepand cu sferele inalte – in fapt, nu foarte inalte, nimeni nu accede intr-o functie mai influenta fara acceptul baietilor cu ochi albastri.

Sistemul n-a murit, ba din contra a prosperat, el n-are mama, n-are tata, e ermetic si-si selecteaza cu grija ticalosii. Ticalosi care apoi fac legi, averi, sunt nu-i asa, “lideri de opinie” dar cel mai mult, ne influenteaza in mod dezastruos vietile.

Stiti, m-am intrebat mereu cum am ajuns sa detin pentru vreo doi ani calitatea de consilier al prefectului judetului. Patrunsesem in aerul usor rarefiat al puterii, fie ea si locala. Aveam momente in care ma intrebam ce caut pe acolo. Era cumva o lume straina mie, care n-avea din pacate, contrar “codului CAEN”, prea multe legaturi cu cetatenii.

Spre sfarsitul anilor ’80 si al comunismului, poate prin ’87 sau ’88 ma pomenesc cu unul dintre subofiterii de Militie de la postul arondat marelui magazin universal in care lucram si cu care dat fiind ca eram de-o seama, ma imprietenisem bine, ca intra la mine in birou.

Pune zavorul la usa, se aseaza si-si leapada sapca albastra cu oarecare naduf. Sa zicem ca-l chema Radu. Il vad ca isi cauta vorbele si-mi dau seama ca vrea sa-mi spuna ceva mai deosebit, dar nu stie cum sa ma abordeze.

Il intreb curios ce se intampla, care-i problema. Pana la urma Radu isi ia inima in dinti si ma “ataca” oarecum la sentiment.

“Mai Mircea, uite, am o problema cu astia ai mei. Ne-au amenintat ca nu mai primim salariile, sau oricum, taie din ele… ”.

L-am chestionat curios de ce vor sa le faca asta. “Pai stii Mircea, nu am persoane de sprijin…”. “Ce inseamna astfel de persoane?” l-am intrebat pe militianul caruia incepusera sa-i coboare broboane de sudoare pe fata.

“Oameni care sa fie oarecum in slujba noastra, intelegi?! “Si ce-ar trebui sa faca?” zic eu ca naivul, simtind unde vrea Radu sa ajunga.

“Nu mare lucru” imi raspunde. “O data, de doua ori pe luna sa dea informatii despre ceea ce se petrece pe aici, ce se vorbeste intre colegi. Nu-i mare lucru Mircea…” Apoi, dupa alte cateva momente a continuat. “Sa-ti spun, sincer, eu m-am gandit la tine… Daca ai vrea sa m-ajuti ar fi excelent!”

“Si cum (sa) fac(em) asta?” il intreb stiind dinainte ce ar fi urmat daca acceptam propunerea . “Pai scrii o declaratie – un angajament se numeste – il semnezi si datezi si asta e toata chestia”.

M-am facut ca ma gandesc o vreme. Radu m-a fixat cateva clipe. Si-a aprins un Carpati fara filtru mutandu-si privirea pe peretii ingalbeniti de tutun.

Intr-un final i-am raspuns: “Radule, nu vreau sa mi-o iei in nume de rau. Nu zic nici da, nici ba, dar mai intai de toate am rugamintea sa cercetezi acolo, in arhivele voastre de la serviciu, numele lui Alexandru Prodan si apoi, poate, mai stam de vorba”. “Bine Mircea” imi raspunde si apoi schimba subiectul. De fapt l-a schimbat pentru totdeauna pentru ca a fost pentru prima si ultima data cand reprezentantul “organelor” a deschis vorba despre aceasta mizerie.

Nici intr-un caz nu-l acuz pe prietenul meu, care s-a dovedit a fi un om cu mult mai valoros moralmente ca multi alti civili pe care i-am cunoscut. El activeaza si astazi la Interne pe un post care nu mai are legatura cu cercetarea penala, cu pulanul, cu supravegheatul sau cu alte masuri specifice din asa numita “munca operativa”.

Dupa cum v-ati dat seama, n-am semnat acel infam angajament si n-am inaintat niciodata un raport Internelor despre fostii mei colegi.

O intrebare totusi ma tulbura si astazi, la mai bine de douazeci si cinci de ani de la acea intamplare.

Nu stiu daca spusele lui Radu cum ca nu-si primeau salariul daca nu inrolau niscai delatori in oastea Militiei comuniste erau adevarate, poate a blufat, poate a fost sincer. Nu l-am intrebat niciodata.

Ma intreb insa uneori daca el a reusit sa racoleze intr-un final o “persoana de sprijin” si mai ales, care sa fi fost aceea. Vreunul dintre cei sapte – opt colegi de-ai mei din departament sau cineva din masa de doua, trei sute de persoane ce deserveau magazinul “Mercur”? Material se gasea din plin. Nu voi afla cred nicicand raspunsul, dar fara dubii exista unul, mai mult ca sigur pozitiv.

Comments

comments

Sa-ti fie rusine Robert Turcescu!

Ca oricare individ al zilelor noastre, sunt interconectat cu lumea prin Internet. Asa ca atunci cand fac ochi dimineata, intru pe reteaua mondiala de computere sa vad ce s-a mai intamplat peste noapte.

Rar mi-a fost dat sa traiesc o surpriza mai mare ca ieri, 21 septembrie cand am citit stirea despre apartenenta la serviciul de informatii al Armatei a lui Robert Turcescu…

Am crezut initial ca e o gluma sinistra si in consecinta am scris un mic comentariu in josul unui articol in care intrebam retoric daca intai Aprilie s-a mutat in septembrie fara ca noi s-o stim.

Marturisirea lui Turcescu are magnitudinea unui cutremur devastator pe scena vietii noastre social-politice. Cunosc oameni care pur si simplu il idolatrizau pe “jurnalistul” Turcescu, iar daca ai fi indraznit sa spui ceva mai deplasat despre el erau in stare sa-ti sara de gat.

Iata insa ca mai cade un “semizeu” al asa numitei prese libere de pe piedestalul pe care multi dintre noi il urcasera.

Cel mai deranjant insa e ca Turcescu s-a afirmat – si a reusit foarte bine sa pozeze – intr-un aparator vitriolant al democratiei, a drepturilor jurnalistilor, impotriva abuzurilor de tot felul facute de clasa conducatoare pe seama noastra.

In epoca lui de glorie, pe timpul emisiunii 100%, Turcescu se comporta ca un adevarat inchizitor, iar cand pe mana ii intrau indivizi grobieni, era adesea o placere sa vezi cum ii calca in picioare.

Iata insa ca “exponentul” unor idealuri marete se dovedeste a fi nici mai mult nici mai putin decat un nenorocit turnator (platit!!) aflat in slujba unuia dintre numeroasele servicii secrete romanesti!

Trebuie ca in ochii opiniei publice repercusiunile aflarii acestui secret sunt extraordinare.

Si asa, dupa tumultosii ani ’90 cand presa era cu adevarat libera, oamenii au inceput sa – si manifeste neincrederea si dispretul in relatia cu mass-media. Aceasta i-a afectat cel mai tare pe jurnalistii de buna credinta pe care inca ii mai citim, ii mai vedem sau ii mai ascultam. Va imaginati cu cata scarba vor privi oamenii de acuma incolo presa? Isi vor fi zicand: “Pai bine nene, daca si asta e ofiter sub acoperire, care dracului mai e liber?! Te pomenesti ca si CTP-ul, Guran ori Tolontan ori fi tot asa!”. Si pe buna dreptate!

Cateva mari intrebari raman insa fara raspuns.

Prima dintre ele ar fi de unde a aparut acest Turcescu? Am facut un excurs in memorie ca sa-mi amintesc si n-am reusit. Dan Andronic scrie in editia de astazi a Evenimentului Zilei, ca el impreuna cu Turcescu au mosit acuma zece ani emisiunea care l-a aruncat spre celebritate.

Cum a devenit un jurnalist sosit din provinicie stea de televiziune, asa peste noapte? Nu cumva pactul cu diavolul l-a propulsat intre vedetele cunoscute de o tara intreaga? Desigur, nu-i pot nega talentul, dar stiu personal o droaie de jurnalisti excelenti care slujesc onest presa pe bani foarte putini, ce nu vor ajunge insa niciodata la notorietatea absoluta a lui Turcescu.

Apoi e negarea vehementa a acestuia in 2012 cand au aparut dezvaluiri despre “colonelul” Turcescu. Ipocrizia acestui ins se dovedeste fenomenala. Atunci cand te stii cu musca pe caciula nu te arunci in valvataia emisiunilor politice atacand in dreapta si stanga, mai mult in stanga ce-i drept. Faci – Doamne iarta-ma – daca tii neaparat sa lucrezi in presa – o emisiune de divertisment (am inteles ca-i si cantaret) ori de susanele imbecile in genul lui Capatos. Dar orice ar fi, te tii departe de politica!

Cea mai arzatoare intrebare ramane totusi momentul in care Turcescu “ne-a lasat paf!” pe toti vorba soacra-mii. De ce tocmai acuma, cu cateva zile inainte de debutul campaniei electorale cand presupun, toata lumea se astepta ca unul dintre cei mai rai jurnalisti la adresa PSD-ului sa-i incoletasca din toate pozitiile pe sustinatorii lui Victor Ponta?

Totul seamana a santaj de cea mai joasa speta, iar elucubratiile mistice pe care le-am vazut aseara la B1 TV ne-au aratat un Turcescu desfigurat tocmai din acest motiv.

Chestiunea pe care a aruncat-o pe piata cum ca nu putea sa realizeze emisiuni pe tema situatiei candidatului ofiter acoperit din motive de constiinta e pentru papagali care inca mai cred in mitul Turcescu.

Eu cred ca a fost pur si simplu vorba de o anihilare a unuia dintre cei mai acerbi critici ai actualei puteri politice, singura care avea puterea de a accesa informatia compromitatoare. Daca Turcescu nu si-ar fi facut autodafe-ul de aseara in direct si la o ora de varf – pot sa pun pariu ca in urmatoarele zile erau aruncate pe piata documentele pe care le-am vazut ieri in premiera legate de livretul si gradul militar ori de statele de plata.

O problema uriasa e insa cea cu privire la intrebarea cati alti jurnalisti sunt (si) in slujba unor servicii de informatii? Cati dintre cei pe care ii admiram sau detestam seara de seara la televizor, ori zi de zi cu ziarul in fata si care adesea scriu minunat, sunt totusi ofiteri acoperiti?

Cand in 1997 Adrian Severin in imbecilitatea lui funciara a aruncat pe piata informatia cum ca multi ziaristi de vaza se afla in slujba unor servicii secrete, am fost convins de asta din prima clipa.

Lucram pe atunci in presa si faceam emisiuni politice. Unul dintre invitatiii mei saptamanali prin telefon era directorul ziarului Adevarul, Dumitru Tinu, alaturi de care comentam pe tema subiectelor cele mai arazatoare.

Nu stiu de ce, dar mintea m-a dus instantaneu la el, spunandu-mi ca raposatul ziarist ar putea concura cu brio la un astfel de statut. Cand apoi am mers la Bucuresti si am facut un interviu cu Tinu in biroul lui de 150 de metri patrati, dupa ce am sfarsit, a chemat secretara si a comandat doua cafele. Apoi, in jurul acestora, a incercat vreme de aproape o ora – fara insa a i-o cere – n-as fi indraznit pentru nimic in lume, sau fara sa deschid discutia, sa-mi aduca argumente ca el nu se numara printre jurnalistii sub acoperire aratati voalat cu degetul de Severin.

Si daca l-am crezut atunci pe Severin, de ce nu l-as crede astazi pe Traian Basescu care are mult mai multa informatie la dispozitie? Doar ca acesta din urma a uitat, ori s-a facut ca uita sa aminteasca si de ziaristi. Sau cine stie, ca sa-l protejeze pe Turcescu…

Cert este ca Robert Turcescu se dovedeste un impostor mizerabil care prin comportamentul lui ascuns, da o lovitura aproape mortala credibilitatii si asa sifonata rau a presei romanesti.

Se dovedeste inca o data ca si in presa e ca-n fotbal, dragoste ori politica, niciodata sa nu spui niciodata …

Comments

comments

Macovei

Am umblat cateva zile sa strang semnaturi pentru Monica Macovei.

Cred ca e cel mai mare hop pe care trebuie sa-l treaca.

Oricum, e o mare imbecilitate strangerea unui numar urias (200 de mii!!) de semnaturi. Mi se pare – ca si in cazul crearii unui partid, ca e o strangulare a democratiei.

Am primit refuzuri politicoase dar si acceptari entuziaste, ori pur si simplu eschive tampite la care nu m-am asteptat.

Cele mai interesante raspunsuri/intrebari au venit insa de la doi cunoscuti.

Unul dintre ei m-a intrebat din prima, dupa ce m-a refuzat afirmand ca e membrul unui partid politic al carui sediu nu stie bine unde se afla sau de catre cine e condus la nivel local, “tie ce-ti iese?!”.

Celalalt era un nehotarat – calul de bataie in fapt al strategilor politici, care mi-a zis sa-l conving ca Monica Macovei merita sustinerea lui. Am sa iau aceste afirmatii pe rand, sa le disec un pic.

Povestea cu “tie ce-ti iese la afacerea asta” e una tipic romaneasca si e pe cat de prezenta in vietile noastre, pe atat de enervanta!

Din pacate, nu suntem obisnuiti sa facem ceva pur si simplu din civism, sa ne implicam intr-un proiect care se dovedeste lipsit de foloase personale. Din nefericire, aceasta tară nationala prezenta profund la nivelul celor trecuti de o varsta, se manifesta acut cel mai adesea si la tineri a caror constiinta mi se pare alterata inca dinainte de a-si da seama ce-i cu ei pe aceasta lume.

In Romania nu exista activitati de voluntariat. Notiunea cu pricina e perfect straina crezului popular care spune ca orice serviciu pe care-l faci cuiva trebuie neaparat rasplatit.

De Occident ne despart mai putin de o mie de kilometri, daca socotim Viena ca fiind cel mai apropiat punct apartinand acestuia.

Asta se petrece doar fizic, pentru ca masurand distantele la nivel de implicare emotionala, civica, in sprijinul dezinteresat al celuilalt, vorbim de ani lumina.

Romanii au aici o problema atat de mare incat nu cred sa fie vreodata surmontata. Gheseftul, ciubucul, avantajul sunt prezente mereu ca un scut de otel intre constiinta noastra si mersul normal al lucrurilor, cel pe care-l admiram atunci cand pasim in lumea civilizata.

Cel de-al doilea raspuns dat de interlocutorul meu se refera la motivele pentru care Monica Macovei merita sustinuta.

N-am avut timp sa i le descriu, eram in strada, el avea ceva clienti care asteptau sa fie serviti asa ca am hotarat de comun acord sa ne vedem zilele urmatoare pentru lamuriri.

Pe drumul spre casa mi-am dat seama ca nu pot s-o elogiez pe Monica Macovei din simplul motiv ca este un personaj cat se poate de comun, dar care si-a facut treaba extrem de eficient atunci cand a detinut o inalta demnitate publica.

In fond, nu de astfel de oameni ducem lipsa?

Nu de oameni potriviti la locul potrivit, care sa munceasca pentru noi si nu pentru ei?

Care sa nu epateze prin haine scumpe, tocuri inalte si genti ce valoreaza cat o garsoniera in sectorul cinci?

Nu ne-am saturat oare de palavragii buni de nimic, de snapani spilcuiti cu conturi uriase in tari exotice cladite pe averea nationala si pe care ii tot vedem la teve de ani de zile?

Ori de incompetenti aroganti ajunsi mult prea devreme in posturile cheie din stat, indivizi ce si-au copiat doctorate, care au furat pur si simplu startul sprijinindu-se pe carnetul de partid?

Iata cateva intrebari ale caror raspunsuri sunt motivele pentru care cred ca Monica Macovei trebuie sprijinita si votata.

Iar la acestea aș mai adauga doua pe care le-am considerat esentiale: fanatismul impotriva coruptiei si a coruptilor (chiar avem nevoie de astfel de oameni chit ca apreciez fanaticii doar in muzica rock) si anuntul ca daca va ajunge presedinte va lupta pentru modificarea infamei legi a partidelor politice, astfel incat doar trei persoane sa-si poata alcatui unul!

Nu-mi trebuiesc prea multe argumente ca sa votez un candidat.

Am facut-o de-a lungul anilor creditand pe acela care mi s-a parut ca stie ce vrea si mai ales ca e hotarat sa lupte impotriva coruptiei!

Aa, si mai e ceva legat de motivele pentru care Macovei merita sa fie votata: a terminat facultatea de drept Magna Cum Laude (pe vremea cand la admitere erau 40 de candidati pe un loc…) dar mai ales, n-are doctoratul in drept…

Comments

comments