Site-ul de față contine in jur de 1000 de articole despre muzica, film dar mai ales politica. Va invit sa-l "rasfoiti" cu incredere.

Templul presei

Am intrebat prin centrul Londrei pe unde se afla sediul central BBC dar nimeni n-a fost in stare sa-mi raspunda.

Eram convins ca celebrul asezamant de presa se gaseste pe undeva prin zona centrala. M-am inselat pentru ca BBC-ul e la vreo zece statii de metrou de zona (centrala de asemenea) in care stau.

Inarmat cu rabdare al luat “Underground”-ul din Barbican si m-am oprit in Wood Lane. Cand am iesit la suprafata, am avut sentimentul ca am ajuns in “Craiovita Noua”. Blocuri anoste de 10 – 12 etaje aflate la distanta relativa de o parte si de alta, iar in fata un mall cat toat zilele. Vechiul sediu al BBC se gaseste la o aruncatura de bat de statia de metrou.

bbc vechi2 300x225 Templul presei

Wood Lane, BBC sediul vechi


Sediul cel nou nu e nici el foarte departe, la vreo trei sute de metri in linie dreapta. Cum dai coltul unei strazi putin circulate iti apare in fata un complex de cladiri moderne care adaposteste foarte apreciata institutie media
bbc nou 300x225 Templul presei

BBC, sediul nou


Am incercat sa vizitez BBC Media Center, dar era nevoie de cineva care sa vina sa ma ia de la intrare. Cu toate ca eram entuziasmat, explicand ca am fost multi ani jurnalist radio-tv, cei de la receptie s-au dovedit infelxibili.
Totusi, in holul de la intrare am fixat pe imagine juramantul de credinta al acestui adevarat templu al presei.
crezul bbc 225x300 Templul presei

Comments

comments

Istoria de sub talpile tale

Am vizitat Westminster Abbey.

Londra e un oras incarcat de istorie, cu locuri celebre in toata lumea. Westminster Abbey este insa istoria maretului Imperiu Britanic adunata intre peretii arsi de timp ai catedralei londoneze.

Putini sunt cei care poate n-au auzit de Richard al II-lea, de Queen Victoria ori Henric VIII.
Si mai putini sunt – banuiesc, cei care n-au auzit de Newton ori Darwin.

Cine nu stie de Charles Dickens sau T.S.Elliot? De Laurence Olivier ori (chiar de )David Frost?

Adevarata istorie nu e insa incrustata in peretii magnificului asezamant ori in gisantii perfect slefuiti ce odihnesc de secole aici, ci se pipaie cu talpi caci marii oameni ai Britaniei, sub pasii trecatorului se afla.

Am distins printre degetele picioarelor unei tinere “incaltata” in slapi sidefii inceputul numelui lui Dickens. E cumva un sacrilegiu? Poate altora, pe alte meleaguri asa li s-ar putea parea, nu si englezilor care, scriam deunazi, fac majoritatea lucrurilor usor diferit de noi, europenii continentali.

Westminster Abbey e ca un corolar al unei excursii in Londra.

Strajuita de Palatul Parlamentului de pe o parte si de statuia lui Churchill pe de alta, Abbey trebuie musai vazuta de oricare calator pe aceste pamanturi.

churchill1 300x225 Istoria de sub talpile tale

Churchill (in stanga spate Westminster Abbey)

Am dat deoparte locul in care se desfasoara incoronarea monarhului, care pare mult mai relevant vazut din fata micului ecran decat este in realitate.

Ori nava cu adevarat impresionanta a edificiului unde am urmarit cu totii ceremonia casatoriei printului William cu ducesa Kate.

Pentru ca totusi, cel mai spectaculos aspect al vizitarii catedralei aflata in buricul Londrei ramane intalnirea cu istoria, fie ea si razletita printre talpile eternilor necunoscuti trecatori…

Comments

comments

No smoking

In Marea Britanie nu exista spatiu public alcatuit din patru pereti si un acoperis in care sa ai dreptul sa-ti aprinzi o tigare.

Nu vorbesc de zgarie norii din City of London ori Canary Wharf, acolo unde saracii fumatori ce lucreaza in marile institutii financiare isi ostoiesc dependenta de nicotina coborand in fata cladirilor uriase din otel si sticla, ci de banalele pub-uri, taverne, carciumi de tot felul si de toate natiile aflate la tot pasul.

Norocul e ca multe au pe trotuar masute la care poti sa-ti bei cafeaua sau berea in compania unui fum de tigara.

Problema e atunci cand ploua si nitam-nisam se pune “viscolul”. Ii dibuiesti pe unii care deja au mai multe beri la bord infruntand stoic intemperiile si continuand sa dialogheze tare, intr-o engleza impecabila.
NO SMOKING 240x300 No smoking
Inauntru lucrurile se schimba oarecum, oamenii vorbesc ceva mai asezat, isi comanda “peste si cartofi prajiti” (mancarea traditionala care e chiar gustoasa si la preturi de bun simt), isi beau atotprezentul “pint” de bere (568 ml) ori bautura preferata.

Nu e nimic iesit din comun sa vezi mese ocupate doar de femei care in general trag puternic la tarie. Berea e aici apanajul barbatilor.

Cei care consuma in interiorul stabilimentelor sunt fie nefumatori, fie fumatori ce se pot abtine (lucru dificil!) in fata paharului cu alcool.

Asta nu inseamna ca in Londra nu se fumeaza in draci.

Ma indoiesc prin urmare ca aceasta lege – imbecila de-a dreptul – a dus la reducerea numarului fumatorilor britanici sau de aiurea dar care traiesc aici.

Marea Britanie – ca si alte tari foarte dezvoltate, in cap de lista fiind SUA, au cazut dintr-o extrema intr-alta. Daca in urma cu doua, trei decenii se fuma in lifturi, avioane, trenuri si chiar in platoul studiourilor de televiziune, astazi e un sacrilegiu fantastic sa-ti aprinzi o tigare intr-un birt!

Din pacate, oamenii – fie ei si englezi intelepti, nu reusesc niciodata sa gaseasca o cale de mijloc.

Prin urmare, vezi pe strada deopotriva barbati si femei care trag din tigare in draci, din toate pozitiile.

O problema sunt insa cosurile de gunoi care paradoxal, par mai dese in Craiova ca in Londra. Cand am ajuns prima data si am terminat o tigare pe strada, m-am plimbat ca un papagal cu chistocul in mana o distanta considerabila ca sa dau de un cos.

Pana la urma am observat ca englezii arunca restul tigarilor pe caldaram. In pofida acestui fapt, strazile si trotuarele sunt cel mai adesea impecabile..

Din cand in cand rasar pe trotuar recipiente din fier masiv incastrate in asfalt pe care scrie “Litter”. Formele lor difera precum difera si modalitatea de a arunca gunoiul. Uneori te chinui o leaca sa potrivesti pe un orificiu nu prea mare un pahar gol de carton in care a odihnit cafeaua de la Starbucks.

Cu toate astea, impresia generala e ca in Marea Britanie totul e facut cu cap, chiar daca, la o prima vedere, multe iti par a fi alcatuite in genul in care circula aici autovehiculele: pe partea stanga..

Comments

comments

Umbrela

Citesc prin presa romaneasca despre ambuteiajele catre mare. Bag seama ca in tara e canicula.

Nu acelasi lucru se poate spune despre clima de aici care este una dintre cele mai ciudate de care am avut parte.

Stiti zicala aceea cu “dezbraca-te sa te…, imbraca-te ca nu te mai…”? Eh, cam asa face Al de Sus cu britanicii. Te trezesti cu soarele-n ochi dimineata (aici se lumineaza mai devreme binisor ca-n coltul nostru de Europa) dublat de un vanticel care bate aproape permanent si esti convinsa ca ai parte de o zi frumoasa.

Asta e o mare greseala!

Peste doar un ceas sau doua vremea vireaza necrutator, astfel ca te pomenesti dintr-o data cu ploaie si vant in toata regula de nu stii in ce gura de metrou sa te bagi!

Ciclul acesta dureaza la nesfarsit.

Vremea e racoroasa, arareori sare de 20 de grade in aceasta perioada si uneori, paradoxal, e mai placut seara pe la orele noua sau 10.

Cu o astfel de clima umbrela devine un accesoriu obligatoriu.

Asa ca esti nevoit sa-ti cumperi una de calitate indoielnica cu trei-patru lire de la un Tesco local. Daca-ti da mana poti sa-ti iei o umbrela costisitoare sau foarte costisitoare.

Am vazut in galeriile Tate o expozitie cu vanzare (un fel de “Fond plastic” romanesc de pe vremuri) unde se vindeau umbrele negre imprimate cu cateva forme albe ce se repetau la infinit dar care aveau pretul de 75 de lire bucata.

Asta nu e nimic pentru ca spre exemplu, pe Oxford Street exista un magazin de pe la 1830 specializat in umbrele si unde exista exemplare care costa 400 – 500 de lire.

Stiam ca englezii au un cult pentru acest element indispensabil oarecum traiului de aici, dar mi se pare usor exagerat.

Oricum, daca ajungeti pe aici, bagati-va in traista o umbrela mica si rezistenta la vant. Cum notam, este un obiect esential intr-o tara unde granita dintre vremea placuta si cea tarziu-autumnala este aproape insesizabila.

Comments

comments

Savile Row, 3

Am sosit in Londra cu ideea fixa, cu dorinta pe care o am de vreo trezeci si cinci de ani, de cand la televiziunea iugoslava am vazut ultimul concert Beatles inclus in filmul “Let It BE” (1970) si desfasurat pe acoperisul casei de discuri Apple sa vad acest loc.

Mi-am dorit mereu si mereu si mereu sa vad cladirea cu pricina, sa-i pipai zidul si mai ales, sa incerc sa ma transpun pentru cateva clipe in ziua memorabila de 30 ianuarie 1969 cand cel mai cunoscut brand britanic al ultimei jumatati de secol, a cantat pentru ultima data.
 Savile Row, 3
Am vrut sa fac acest lucru inca din prima zi dar impreuna cu sotia mea nu ne-am descurcat in Myfair asa cum se numeste cartierul in care se afla strada Savile Row.

Casa Apple - detinuta odinioara de cei patru celebri muzicieni – era situata pe Savile Row numarul 3. Asa ca astazi (ieri) insotiti de Amelia – ghidul nostru inegalabil care traieste de ani buni pe aici, am ajuns sa-mi vad visul cu ochii.

Strada este celebra in lume paradoxal nu pentru ca a gazduit casa de discuri Apple (a avut aceeasi denumire cu gigantul IT doar ca The Beatles s-au gandit cu vreo zece ani mai devreme la acest nume si din cate imi amintesc fondatorul companiei tehnologice a cazut la pace cu Apple-ul original ca sa-l foloseasca) si implicit, pentru ca pe aici descindeau din Rolls-urile lor Paul, John, George sau Ringo, ci pentru maiestria croitorilor si a atelierelor de croitorie masculina, unele vechi de peste o suta si mai bine de ani.

Si astazi strada cocheta si ingusta – ca mai toate strazile londoneze din cartierele selecte, este impanzita de o parte si de alta de magazine si ateliere de croitorie.

Un amanunt picant: la un moment dat snobul grobian Gigi Becali a marturisit intr-o emisiune a lui Radu Moraru – care excedat de croiala impecabila a sacolului becalian nu s-a putut abtine si l-a intrebat unde-si face hainele – ca in Londra, dar imediat a spus ca oricat ar incerca jurnalistul nu va marturisi niciodata nimanui locul si firma. Am sentimentul ca unul dintre atelierele de croitorie de de pe Savile Row sta la originea hainelor lui impecabile.

Am patruns pe strada nu foarte lunga dupa ce am cautat-o prin GPS-ul telefonului Ameliei, ba mai mult, am intrebat si doi policemani – pasari rare in Londra – care aveau capetele acoperite cu foarte cunoscutele si inconfundabilele lor caschete.

Oamenii ne-au lamurit imediat, cu toate ca eram deja pe drumul cel bun si pana la intersectia cu strada mult cautata mai aveam vreo zece – cinsprezece metri. Am luat-o descrescator, citind cu glas tare numerele scrise cu caractere uriase galben-pai pe case: 70 – 57 – 44 – 23 – 9 si in sfarsit 3!

Casa se afla aproape de capat – asa cum ii arata si numarul. Am ridicat ochii, am trecut pe trotuarul celalalt cu capul ridicat si mi-am dat seama ca am nimerit-o!

 Savile Row, 3

Savile Row, 3, Fosta casa de discuri Apple


“Aici in urma cu 45 de ani, beatles-ii au cantat pentru ultima oara impreuna sub ceea ce a ramas cunoscut in istorie drept “Concertul Rooftop!!” – am rostit cu glas tare, mai mult pentru mine si poate usor gatuit de emotie.

Am studiat casa din mai multe unghiuri, incercand sa pliez imaginile filmului de acuma aproape jumatate de secol pe cele actuale, pe care le aveam in fata ochilor.

Nimic nu pare schimbat cu exceptia faptului ca NIMIC nu arata ca aici s-a petrecut acel eveniment! Nu exista macar o placa, o efigie comemorativa care sa spuna trecatorilor ca edificiul a apartinut formatiei Beatles si ca aici au fost create si imprimate cateva dintre capodoperele lor sonore inconfudabile…

Singurul lucru care aminteste cat de cat de asta sunt mazgalelile catorva fani de peste timp facute pe porticul usii de la intrare.

Apoi m-am gandit ca proprietarul actual al cladirii n-a dorit sub niciun fel ca linistea sa-i fie tulburata de indivizi veniti din toata lumea si care sa adaste pe la usile lui ori sa-i scrie pe pereti ceva de genul: “All you need is Love Mariana”… Proprietatea privata e aici sfanta iar vrerea celui care poseda ceva e indiscutabila.

Totusi, am considerat ca e un lucru cu totul aiurea daca nu chiar un sacrilegiu pentru ca posteritatea sa nu se poata bucura de un “artefact” atat de important al istoriei muzicii pop – rock din toate timpurile…

Acelasi lucru l-am putut observa sambata cand plimbandu-ne pe Portobello Road in cartierul Kensignton – un soi de targ care se intinde de-a lungul unei intregi strazi ce are de o parte si de alta tarabe cu tot ce-ti trece prin cap, de la argintarie la gablonzuri, de la haine, blanuri si ziare vechi la haine si artefacte scotiene, am dibuit casa in care a trait George Orwell, exceptionalul scriitor vizionar din secolul trecut.

Doar o efigie mica, frumos lucrata amintea de acest lucru. Cu siguranta aici locuia o persoana privata care n-a dorit in niciun fel sa-si faca locuinta muzeu.

Am inteles ca acelasi lucru este valabil si la Cambridge, chiar in incinta universitatii, acolo unde apartamentul in care a trait Newton este locuinta privata si e inaccesibila din interior turistilor. Ce-i drept, cand istoria tarii acesteia e incarcata ca un pom de Craciun cu sute ori mii de personalitati din toate domeniilor, poti se pare sa-ti permiti sa mai “ignori” locuinta cate unuia pe ici, pe colo…

Comments

comments