Inception – un film magistral…
02.12.10
comentarii filme,
Christopher Nolan (Memento, Dark Knight, The Prestige) are curajul sa faca un film – care in opinia mea i-a iesit minunat – despre toate regretele noastre, despre tarele umane, despre capacitatea sau incapacitatea pana la urma de a oferi iubire. In Inception, Nolan ne transporta cu un vehicul fabulos intr-un altfel de univers al viselor. Unul intunecat, dens, care transcede subconstientului. Inception este realizat ca un binom magnific alcatuit dintr-un du-te – vino intre realitate si vis, intre vis si realitate. Lumea viselor devine treptat un drog pana la nivelul la care se confunda cu cea reala.
Povestea scrisa si apoi transpusa pe ecran de regizorul britanic este exceptionala si ea se afla undeva la limita s.f.-ului. Inception este un film complicat, cumva suprarealist, in care miza este uriasa. Cobb interpretat de Leonardo diCaprio este simplu dar si primitiv spus, nimic altceva decat un hot. Dar nu unul de rand. Alaturi de o intreaga echipa se cufunda in lumea viselor celor puternici si bogati pentru a subtiliza informatii ori , mult mai periculos, pentru a planta idei.
Manipularea constiintelor si apoi a comportamentelor este absoluta. Inception este in opinia mea un film obligatoriu pentru psihiatri, psihanalisti, psihologi. Trecerea de la un nivel al viselor la altul este minunat evidentiata in partea finala a peliculei. Este de fapt un vis in vis si tot asa pana la nivelul patru care nu e nimic altceva decat locul cel mai intunecat si de ce nu cel mai extaziant al mintii umane. Este locul unde ne ascundem temerile, unde salasluiesc gandurile cele mai intime, unde din oceanul mintii isi ia seva imaginatia. Nolan aplica aici un fel de teorie a relativitatii restranse transpusa mintii umane. Cinci minute din realitate reprezinta un ceas in nivelul unu al viselor, o zi intreaga in nivelul doi, ani in nivelul trei in care n-a mai ajuns nimeni si infinitul in cel de-al patrulea si ultimul – asa numitul limbo, unde te poti pierde pentru eternitate. Revenirea la realitate se infaptuieste ca o decopertare absolut fabuloasa a creierului, a mintii umane si se face doar prin extinctie.
Mori in nivelul cel mai de jos, te trezesti in nivelul urmator. Mori si aici ca sa revii in nivelul urmator. Asa se petrec lucrurile pana la revenirea la stadiul realitatii. Dar oare, chiar e realitatea? Secundele din lumea reala fac zeci de minute in nivelurile viselor. Inception este pana la urma un film despre scurgerea timpului si despre perceptia la nivel inconstient a acestuia. Filmul se remarca si prin muzica mirifica a celebrului Hans Zimmer. Leonardo diCaprio demonstreaza si in acest film asa cum a facut-o si in Shutter Island bunaoara, ca este cel mai mare actor al generatiei sale. Ii dau replica artisti mai mult sau mai putini cunoscuti, dar care sunt bine alesi si care, fiecare la randul lui realizeaza o performanta actoriceasca demna de toata lauda. Risc un pronostic si afirm ca se va intoarce acasa cu minim trei statuete Oscar.
Inception – un film magnific pe care l-am vazut si revazut de cateva ori in decurs de cateva zile. Un film care te marcheaza pana la sublim si care mai cu seama, nu-ti da pace multa vreme dupa derularea genericului de final…
Nu stiu de ce, dar de fiecare data cand il duc la capat, in lipsa unui titirez, imi vine sa ma ciup de mana. Caci un gand nu-mi da pace pentru cateva momente: chiar sunt cuprins in realitate?…
Clopotul
20.05.10
comentarii filme,
Capodopera tarkovskiana Andrei Rubliov (1966) porneste la drum precum o carte de mari demensiuni dar pe care te incumeti cu intelepciune si putere de intelegere sa o parcurgi. Prin urmare ea este construita pe capitole oarecum distincte si al carei fir calauzitor este oferit de prezenta periodica a marelui pictor din Rusia medievala. Intreg filmul este imbibat de o religiozitate extraordinara, de prezenta parca a duhului sfant, de ideea puterii divine asupra locurilor, a oamenilor, a sufletelor Religia este de fapt sansa pastrarii independentei intr-un univers zbuciumat de lupte fratricide pentru putere si mai grav, de atacurile continue si furibunde ale cotropitorilor straini. Ca si in Tarile Romane, in Rusia evului mediu, spiritul religios neimblanzit al capeteniilor dar mai ales al mujicilor, al oamenilor simpli, jertfa lor neincetata, a determinat triumful unei istorii cu totul aparte, al unei stari spirituale nepereche in lume. Razboaiele interminabile intre hoarde de alte religii pe de o parte si Rusia statornica pe de alta, au dus inevitabil la pierderi umane uriase dar si la distrugeri ale obiectelor de arta inestimabile concentrate in zona lacaselor religioase.
Asa se face ca in urma unei astfel de cuceriri pagane a unui oras din inima Rusiei, catedrala este in buna parte distrusa si alaturi de ea, obiectul cel mai de pret: clopotul. Cand cneazul isi trimite oamenii, – la randul lor mesteri constructori, in aflarea unui adevarat constructor de clopote, cautarea lor pare lipsita de orice sansa. In satul acuma decimat de boli si conflicte unde odinioara salasluia un destoinic si nemaivazut maistru clopotar, ei dau doar de Boris, fiul acestuia, scapat printr-un miracol de molima si razboi. Aflat la varsta adolescentei, el se ofera sa toarne in bronz clopotul, clamand ca stie secretul – caci o astfel de munca e o arta fabuloasa ,– turnarii unui clopot nemaivazut. Cu toate ca nu-i luat la inceput in seama, mult prea tanarul Boris este acceptat pana la urma drept lider deopotriva al mesterilor si calfelor dar implicit devine raspunzator pentru un eventual esec. Boris, un tanar necopt, naiv si impiedicat purcede la treaba.
Sunt uimitoare secventele transpuse pe ecran de geniului tarkovskian cu privire la framantarile lui in cautarea lututului necesar formarii cochiliei, a furnalului in care va prinde forma clopotul. Asa cum se intampla cu marile talente, el nu este niciodata multumit de ceea ce gaseste pentru ca nu are decat un singur scop: perfectiunea. Dar norocul ivit exact in momentul in care isi pierduse orice speranta, ii apropie darul ceresc de care are atata nevoie. Este neasemuit cum Andrei Tarkovski, el insusi pe atunci un tanar realizator, asemenea eroului pe care-l zugraveste in film, reuseste sa redea trairile, framantarile, nelinistile artistului pe cale de a-si plamadi creatia cea mai de seama a vietii. Munca neostoita de curgerea irepetabila a anotimpurilor care nu tine seama de nimic, imaginile panoramice ori in detaliu a conditiilor arhaice de lucru, ploaia ce pare ca nu mai conteneste, fulgii de nea care saruta figura angelic-maculata a constructorului precum o mangaiere divina pogorata peste ea atunci cand acesta se odihneste epuizat si contorsionat de efortul prelung, reprezinta tot atatea atingeri ale geniului creator tarkovskian care isi da intreaga masura a propriei valori de neegalat. Dar cum turnarea unui clopot urias de bronz nu este o creatie realizata in singuratatea propriului eu, ci,- ca si in alt film celebru contemporan cu Rubliov, Agonie si extaz, se desfasora sub ochii tuturor, soseste si momentul adevarului: clopotul construit cu multa pricepere, sarguinta, incredere in sine si in Cel de Sus dar mai ales zidit cu numeroase lacrimi si clipe de nesomn, trebuie sa sune.
Imaginile in care sub privirile neincrezatoare ale cneazului si a suitei sale, un ajutor voinic trage clopotul, sunt magistral povestite. Pendulul ce trebuia sa nasca sunetul asteptat de o intreaga suflare si care capata forta de la o clipa la alta, acompaniat doar de zgomotul tanguit si abia perceptibil al franghiilor de suspensie, fixeaza in interpretarea mea, pur si simplu un crampei de timp. Este povestea timpului unui geniu creator care nu are de partea sa decat talentul, putina sansa si mai presus de orice, pe bunul Dumnezeu. Boris rosteste pentru sine chiar: “Doamne ajuta-ne! Fa sa mearga!” Si Dumnezeu care in clipa aceea avea fata intoarsa spre sacrificiul uman, spre multimea de oameni melanjati in ploaia si noroiul situate intr-o margine de oras medieval rusesc, asculta ruga tanarului creator si face ca piesa grea, importanta si mai ales infaptuita sa reziste secolelelor, sa scoata sunetul mult dorit, trezind deodata in spectatori cainta si nimicnicie dar si izbavire si mai ales pretuire.
Boris se indeparteaza usor, insingurat si se lasa plangand in hohote asa cum numai un copil poate sa faca, pe noroiul acela blestemat si atins de vesnicie. In vestmintele sale odinioara albe, trantit pe pamantul umed si cleios precum uitarea, Boris pare un nestemat, un diamant stralucitor azvarlit de destin in negura timpului. El plange, plange, plange, isi revarsa in suvoaie prelungi intreaga tensiune acumulata de-a lungul vremii, hohoteste continuu sub privirile neputincioase si oarecum nerecunoscatoare ale unei asistente ciudate dar si ale lui Rubliov. Cand pictorul acuma calugar il ia protector in brate pentru a-i ostoi durerea, aflam si pricina lacrimilor care spala de asta data existenta unei copilarii definitiv pierdute, dar care a castigat de partea sa talentul, geniul, diamantul de care aminteam si nu neputinta. Boris striga mai mult pentru sine printre hohotele ce coboara spre noi precum cea mai mare durere a lumii, acuzator si neacuzator, impacat si neimpacat dar cu siguranta linistit sufleteste: “Nenorocitul de tata, nu m-a nvatat niciodata nimic!! A murit si nu mi-a dezvaluit secretul clopotului!”
Finalul “capitolului” dar si al filmului, este unul sensibil optimist, in care cei doi creatori se ingemaneaza parca intr-un singur vlastar pentru a plamadi si a oferi oamenilor opere de arta nemuritoare. Lacrimile pustiului, noroiul etern, chipul lui Rubliov, lipsa cuvintelor, fac din Clopotul si pe ansamblu din intreg filmul, o pelicula nemuritoare, realizata de un regizor nepereche.
Inside the Meltdown
06.04.10
comentarii filme,influenta politica
M-am tot intrebat de-a lungul timpului care au fost cauzele care au dus la declansarea crizei economice globale si mai ales cum s-a desfasurat ea. Nu sunt prea familiarizat cu problemele economice. Pur si simplu nu m-au pasionat. Banuiam ca americanii au studiat problema indelung, au intors-o pe toate fetele, i-au dedicat carti si documentare cinematografice. Dar pana in prezent nu am citit nicio carte despre ea (am gasit la un moment dat un volum al lui Paul Krugman dar pretul era prohibitiv…), doar articole rasfirate pe ici pe colo. Intr-o dupa amiaza insa, la o ora imposibila pentru toti cei care mai au inca de lucru (era in jur de doua sau trei p.m.) am deschis televizorul, lucru pe care il fac rar in timpul zilei. Am luat canalele la rand pana am ajuns la TVR Cultural unde am dat peste unul dintre filmele acelea de televiziune excelent facute, cu o durata de pana intr-un ceas si pe care le vezi pe nerasuflate. Abia la final m-am dumirit ca se numeste “Inside the Meltdown”. Cine are curiozitatea sa-l vada va descoperi intregul fir al povestii nefericite care a lasat milioane de oameni pe drumuri (inclusiv pe mine), care a dus la prabusirea a sute de banci si companii dintre cele mai mari, care a trimis un baros urias direct in mijlocul Wall-ului ce pana prin martie- aprilie 2008 parea inexpugnabil.
Documentarul postului de televiziune american PBS are, daca pot spune asa doi protagonisti in persoana lui Henry “Hank” Paulson – ministrul de Finante al lui George W. Bush si Ben Bernanke – seful FED – un fel de Banca Nationala. Tot acest joc de domino este prezentat pe rand incepand cu prabusirea bancii Bears Stearns si termininand cu Freddie Mac si Fannie Mae dar si AIG si alte banci si companii de top de pe Wall Street. Explicatiile provin de la jurnalisti prestigiosi de la New York Times, Wall Street Journal ori CNBC, de la personaje cheie implicate dar si de la economisti de prestigiu precum Paul Krugman. Dupa ce urmaresti cu sufletul la gura cele cincizeci si sapte – cincizeci si opt de minute ale filmului pentru televiziune, de un lucru esti sigur si anume ca totul a plecat de la lacomie si ca Guvernul american a cam fost prins cu pantalonii in vine…….
Sunt cateva imagini cu adevarat memorabile, pe care am convingerea, doar aceste televiziuni desavarsite sunt in stare sa le puna in valoare. Sa-i vezi pe cei mai mari bancheri americani chemati la ordin de catre ministrul de Finante si seful Bancii Nationale in puterea noptii si care le baga sub nas un document pe care ii obliga pur si simplu sa-l semneze, – in caz contrar caderea economic – financiara capatand dimensiuni apocaliptice, nu e un lucru care se petrece zi de zi. Ba cred ca prin dimensiunea unui asemenea act, el capata valoare istorica. Una peste alta, Inside the Meltdown este un documentar exceptional, realizat precum un film artistic dar in care personajele sunt cat se poate de reale, adesea putin cunoscute lumii, inzestrate cu o putere de decizie uluitoare de care nu suntem constienti si care vrand-nevrand au o uimitoare inraurire asupra vietii noastre de zi cu zi…
O minunatie: The Imaginarium of doctor Parnassus
26.03.10
comentarii filme,
Nu stiu cum s-a intamplat dar parca fost un facut ca regretatul Heath Ledger sa fie distribuit la finalul vietii in cateva filme care cu siguranta vor ramane in istoria cinematografiei. Asa cred ca se va intampla si cu acest excelent “Dr. Parnassus” o bijuterie imagisitica uluitoare regizat de Terry Gilliam. Dr Parnassus jucat admirabil de batranul Cristopher Plummer este un fel de Luceafar intors, altoit deopotriva cu elemente esentiale din Faust. El semneaza un pact cu diavolul care ii ofera tineretea vesnica dar caruia precum in legenda germana medievala, isi vanduse sufletul. Filmul de fata este unul pana la urma despre alegere, despre viata, despre moarte, despre lacomie, despre inmiitele fete ale raului ori cum vreti,- ale cunoasterii, dar mai presus de toate despre iubire. Imaginatia Dr. Parnassus este un colt de Rai care se poate metamorfoza pe data in cel mai adanc Infern. Este de ajuns sa intri pe cat se poate de materiala oglinda a unui teatru ambulant pentru ca sa accezi in mintea batranului fabulos unde iti poti da viata tuturor neimplinirilor pe care le-ai avut de-a lungul timpului si care nu ti-au fost accesibile din prea mult orgoliu, din vanitate ori pur si simplu din neputinta. Pelicula de fata este de fapt o poveste pentru oameni mari rostita admirabil cu uneltele magice ale copiilor. In decurs de doua ceasuri, Gilliam reuseste sa planteze in sufletele si in mintile spectatorilor o intreaga tipologie de personaje caci, sa nu dam uitarii, ne aflam intr-o calatorie fara coordonate spatio-temporare pe cararile, prin muntii ori prin desertul imaginatiei. Surprinzi cu o infinita placere, stereotipuri ale cotidianului, parodii dupa momente speciale ale vietii, uratul care de fapt e superb imaginat si mai mult decat orice, o minte care lucreaza doar pentru a scapa din iadul nemuririi. Si as adauga si pentru un strop de fericire. Remarcabil in rolul ticalosului fermecator care precum diavolul ce tot apare si dispare de-a lungul filmului ca un laitmotiv absolut esential, Heath Ledger capata pe rand figurile renumitilor Johnny Depp, Colin Farell si Jude Law. Dar mai presus de toate si de tot este povestea in sine, admirabil pusa in scena de reputatul realizator si in care elementele si semnele unei capodopere sunt la tot pasul prezente. Un film slefuit pana la stralucire, in razele caruia am simtit ca plutesc precum pustanul de altadata si care in timpul scurs pana la maturitate nu face altceva decat sa inteleaga ca viata are mereu si mereu o covarsitoare corespondenta biunivoca, alcatuita din frumusete versus uratenie, din empatie versus neghiobie, din bune si mai putin bune…
Un fel de Coen Brothers mai mici
16.03.10
Film,Comentarii filme
Tema fratilor care nu au nici in clin nici in maneca unul cu celalalt, am tot vazut-o pe marile ori micile ecrane. Si atunci cand ei mai sunt si gemeni dar diferentele sunt colosale, devii curios. Asa s-a intamplat cu filmul “Leaves of Grass” jucat excelent de un Eduard Norton de zile mari care duce pe deasupra si povara unui rol dublu. Un profesor de filosofie de la o universitate de pe Coasta de Est a Statelor Unite, adulat de toti cei din preajma, publicat in reviste de prestigiu, are la un moment dat sansa sa acceada la cea mai prestigioasa institutie de invatamant americana: Harvard. In ultima clipa , dupa ce o tanara studenta indragostita lulea, i se arunca in brate dar primeste un refuz instantaneu si oarecum tardiv date fiind imprejurarile, este chemat acasa, in Oklahoma unde nu mai fusese de ani de zile sub pretextul mortii fratelui sau geaman. Acesta se dovedeste a fi un individ total opus profesorului, care toata viata nu s-a ocupat decat de prostii. A facut inchisoare pentru trafic de droguri, scandaluri, intr-un cuvant era cunoscut ca un cal breaz in fundul de univers numit “Old Dixie”. Bineinteles ca moartea invocata precum singurul motiv de aducere acasa a fratelui cel bun, se dovedeste a fi o farsa bine pusa la punct de catre geamanul rebel si infractor. Lucrurile se complica pentru ca tanarul aflat mai mereu sub influenta fumului de marijuana care impreuna cu un prieten realizasera o adevarata industrie de profil, vrea sa scape de cel mai tare traficant din zona (Richard Dreifuss), un evreu de origine rusa pitit sub imaginea unui cetatean de soi al comunitatii. In esenta vorbim despre un film admirabil, a carui actiune creste constant si am mai spus-o si altadata, lucrul cel mai important, te face curios. Filmul este oarecum o pastisa dupa peliculele fratilor Coen dar caruia ii lipseste finetea acestora. La marii realizatori americani decelezi un farmec cu totul aparte, provenit poate si din muzica minunata pe care o potrivesc fara cusur filmelor lor. Regizorul si scenaristul filmului de fata detine de altfel unul dintre rolurile secundare si este oarecum “legat” de fratii Cohen: Tim Blake Nelson. Cu siguranta vi-l amintiti din “O brother, where art thou” unde joaca alturi de George Clooney si John Turturro rolul unuia dintre cei trei protagonisti pe cat de zevzeci pe atat de simpatici. Filmul care in opinia mea ar fi trebuit sa se termine dupa moartea de aceasta data reala a fratelui ratat, se desfasoara oarecum sub parfumul versurilor (de altfel poarta si titlul celui mai cunoscut volum de poeme “Fire de iarba”) al marelui poet Walt Whitman, care se asterne ca un giulgiu inefabil din cand in cand peste cel mai frumos loc din lume: locul caruia ii apartii..As vrea sa mai notez aparitia fie si in roluri episodice a doi mari actori, ajunsi astazi la o varsta respectabila, – superba Susan Sarandon si Richard Dreifuss, dar care isi pun amprenta definitiv pe un film care cu siguranta te poate delecta intr-o seara plictisitoare de la inceputul primaverii…
Erata: Nu toate ecranizarile Millenium sunt ratate
15.03.10
Filme,Comentarii filme
Cel de-al doilea volum al trilogiei “Millenium” a lui Stieg Larsson mi s-a parut la vremea lecturii ca fiind cel mai slab dintre cele trei. Este intitlulat “Fata care se juca cu focul” si a aparut prin grija editurii Trei care cu siguranta a dat o lovitura de piata. Nu astfel se intampla cu ecranizarea lui, pe care am vizionat-o din nefericire dupa cea a celei de-a treia parti. Flickan som lecte med elden sau mai pe intelesul nostru The girl who played with fire (Suedia, 2009) care chiar este un film incantator. Sau asta e viziunea mea care sunt la curent cu continutul celor trei volume inglobate in “Millenium”. Spre deosebire de prima ecranizare dar cu precadere fata de ultima, aceasta chiar reprezinta un film cu cap si coada, in care actorii isi fac bine rolurile, in care povestea capata continut, in care chiar se expune o intriga cu inceput si sfarsit, asa cum cea de-a treia ecranizare despre care am scris cu cateva zile in urma nu a reusit s-o faca. A fost singurul film din cele trei in care mi s-a parut ca actorii au fost bine alesi, cu toate ca ei sunt aceiasi. Isi joaca totusi partitura parca imbolditi de o altfel de abordare cinematografica, reusesc sa dea viata unor personaje cate se poate de reale, ceea ce in celelalte parti nu se intampla. Noomi Rapace in rolul Lizbeth Salander e de aceasta data cat se poate de convingatoare poate si pentru ca are mai mult text la indemana, iar Michael Nyqvist – in film “Kale” Blomqvist are parca mai multa incredere in propriile calitati actoricesti. Marturisesc ca a fost pentru prima data cand m-am gandit ca totusi cei doi actori au fost corect desemnati pentru rolurile titulare. In concluzie, daca in urma cu putin timp scriam ca “Fata care a reusit sa loveasca cuibul de viespi” mi s-a parut a fi doar o umbra neconvingatoare a paginilor pline de seva ale lui Larsson, “Fata care s-a jucat cu focul” ma face sa revin si sa spun ca prin ecranizarea celei de-a doua parti a Milleniumului, producatorii suedezi isi rascumpara cumva pacatele anterioare.
Esec total: ecranizarea cartilor lui Stieg Larsson
12.03.10
Filme,comentarii filme
Am mai notat pe site despre Stieg Larsson. Omul – fost jurnalist de mare impact, a scris acum cativa ani un best seller politic care s-a vandut in milioane de exemplare in toata lumea. Din nefericire, Larsson a murit la putina vreme dupa ce si-a vazut cartea publicata (de fapt o trilogie de mare intindere intitulata Millenium) asa ca nu s-a putut bucura de succesul mondial. Si cum o carte de un asemenea tiraj nu putea ramane fara ecranizare, producatorii suedezi de film au crezut ca au descoperit closca cu puii de aur ascunsa printre miile de pagini ale volumelor ce ii are ca personaje centrale pe Lizbeth Sallander si Mikael Blomkvist. Am mai scris despre ecranizarea primului volum de acuma cateva luni pe care am considerat-o mai slaba decat cartea. Pe undeva e normal, caci e foarte dificil sa ajungi la maiestria unei carti care pur si simplu te tine in priza. Dar producatorii suedezi s-au gandit ca n-ar fi rau sa ecranizeze si voumul al treilea, Castelul din nori s-a sfaramat, eludand complet pe cel de-al doilea, si care pentru film se metamorfozeaza in “The girl who kicked the hornets”. Imi pare rau s-o spun data fiind fascinatia pe care am avut-o la lectura romanului, dar aceasta a doua ecranizare este mult mai proasta decat prima. In primul rand ca personajele care apartin cartii sunt introduse fara niciun fel de prezentare prealabila, ceea ce face ca pentru cel care nu cunoaste cartea sa devina un adevarat labirint prin care este aproape imposibil sa se descurce. Intriga povestii – simpla totusi, e transformata in film intr-o tesatura greoaie, dificil de urmarit si mai ales lipsita de suspansul care in carte te tine cu sufletul la gura. Marea greseala a suedezilor este aceea ca s-au grabit sa scoata pe piata un film de lung metraj, care cu toate ca tine aproape doua ceasuri si jumatate nu reuseste nici pe departe sa spuna povestea de sapte sute de pagini cu cap si coada. Cred ca cel mai nimerit pentru aceasta carte, daca tot s-a dorit punerea ei pe marele ecran, ar fi fost un serial de televiziune scupulos realizat, cat mai exact, precum celebrele seriale BBC care au dezvoltat intrigi de acelasi gen: coruptie la cel mai inalt nivel, trafic de influenta, spionaj etc… Cu regret o spun, dar filmul despre fata care a reusit sa loveasca cuibul de viespi este in opinia mea un esec total.
Cu regret o spun, dar filmul despre fata care a reusit sa loveasca cuibul de viespi este in opinia mea un esec total.
Shutter Island sau Leonardo di Caprio la superlativ
Filme,Comentarii filme
Trebuie sa recunosc: filmele cu pshiopati sunt fascinante. Asa este si cazul acestui “Shutter Island” al marelui regizor Martin Scorsese care il are in rol principal pe minunatul actor Leonardo di Caprio. Pe scurt, un serif federal – di Caprio insotit de un coleg – Mark Rufallo, merg sa ancheteze disparitia misterioasa dintr-o inchisoare-spital aflata pe Shutter Island o insula din largul golfului din zona Bostonului, a unei femei foarte periculoase acuzata de uciderea propriilor copii. Este demn de retinut ca actiunea se petrece in 1952. Pe parcursul anchetei, omul legii este bantuit de tot felul de angoase printre care rememorari din razboiul recent incheiat si in care a participat la eliberarea in februarie 1945 a lagarului de concentrare de la Dachau. El isi face cu minutiozitate treaba pentru care e chemat intr-un spatiu care iti da fiori si in care aidoma intrarii in Infern poate avea motto-ul “lasati orice speranta”. Actiunea creste de la o secventa la alta pe tot parcursul filmului, extrem de bine dozata de mana unuia dintre cei mai profunzi regizori contemporani. Pana la urma, finalul este unul deloc previzibil si pe care nu-l voi dezvalui. Ceea ce este important insa in economia acestui film care daca ar fi aparut mai devreme cu siguranta ar fi fost selectat pentru premiile Oscar, este atmosfera incarcata, intunecata, tenebroasa, alternanta profunda lumina obscura- intuneric, si mai ales povestea care iti aminteste pe alocuri de un alt film celebru de acum un deceniu – A beautiful mind al lui Ron Howard. Surprinzi in trama secvente din universul bolnav al lui Kafka, din cel infiorator de trist al lui Thomas Mann, totul prelucrat cum spuneam admirabil de catre Scorsese. Distributia la randul ei este una de zile mari si ii include pe acest urias Ben Kingsley, pe Max von Sidow – magistralul suedez care a luat in posesie lumea atat de exigenta a celei de-a Saptea arte de peste Ocean, Mark Rufallo – excelent in partitura repartizata, dar mai ales pe acest exceptional actor care pe mine unul ma fascineaza – Leonardo di Caprio. Cand s-a aratat lumii in urma cu treisprezece ani in Titanic recunosc ca nu puneam mare pret pe cariera lui. Dar in timp a reusit prin cateva roluri magistral acoperite, printre care cel al excentricului miliardar Howard Hughes din Aviatorul sa devina unul dintre cei mai mari daca nu cel mai mare actor al generatiei sale. A avut sansa totodata sa lucreze sub bagheta lui Scorsese care l-a mai distribuit si in alte pelicule de mare impact atat la critici cat si la public precum The Departed ori mai vechiul Gangs of New York. In concluzie, nu ratati Shutter Island. Vreme de doua ceasuri veti uita de Catalin Voicu, somaj, coruptie si fotoliul subrezit al lui Mircea Geoana. Si inca ceva, filmul merita vazut intr-o sala de cinematograf, dintre acelea cum putine mai exista astazi.
Oscar 2010
09.02.10
Academia Americana de Film a anuntat nominalizarile din acest an pentru Oscar. Ele sunt:
Avatar
The Blind Side
District 9
An Education
The Hurt Locker
Inglourious Basterds
Precious
A Serious Man
Up
Up in the Air
Dintre toate cele zece filme nu am vazut decat trei, anume: Avatar, District 9 si Inglorious Basterds. La The Hurt Locker nu am rezistat decat un sfert de ora. Mi s-a parut prea tensionat pentru starea mea de spirit de la momentul respectiv. Nu stiu nimic insa despre celelalte sapte. S-ar putea sa fie pelicule de calitate si daca au ajuns in acest top extrem de select, nu ma indoiesc ca n-ar fi asa. Despre cele trei mai sus pomenite am pareri impartite. Cum spuneam si altadata, nu am vazut Avatar intr-o proiectie 3D. Sunt sigur ca pierde mult din magie. L-am vizionat doar intr-o sala clasica de cinema, alaturi de niste pustani necopti care credeau ca printr-un comportament de primate isi pot apropia femelele de prin preajma. Filmul nu mi-a trezit prea mare simpatie. In schimb Districtul 9 – un SF modern, de o alta maniera decat cea cu care genul ne-a obisnuit, e altceva. Un film mai mult decat eveniment pe care pur si simplu l-am savurat. Am mai scris despre el. Si despre Inglorious Basterds am mai scris. Merita sa o fac din nou. Mana maestrului Tarantino e desavarsita, tensiunea foarte inteligent dozata care creste de la un minut la altul, momentele comice care pigmenteaza povestea, actorii excelenti in frunte cu Cristoph Waltz si Brad Pitt, fac din acest film preferatul meu pentru Oscarul pentru cel mai bun film al anului. E nominalizat la doar opt categorii spre deosebire de Avatar si The Hurt Locker care au noua. Orice ar fi insa, abia astept ca de fiecare data evenimentul.Despre el voi mai scrie la momentul oportun. Ma grabesc sa le vad si pe celelalte. Cine stie, poate voi gasi vreunul care sa-mi trezesca o simpatie pe care o voi da uitarii pana la Oscarurile viitoare…
Spre aducere aminte: “Taking Woodstock”
17.12.09
Filme,Comentarii filme
Prin ’83 –’84 vedeam pe televiziunea nationala a vecinilor iugoslavi celebrul rockumentar “Woodstock” la realizarea caruia isi adusese contributia si regizorul Martin Scorsese, la acea vreme un tinerel usor inhibat de rolul in care era distribuit. Am stat fixat cu niste suruburi nevazute in fata micului ecran al televizorului “Olt” pret de trei ore ca sa-i vad pe nemuritorii pentru mine Janis Joplin, Jefferson Airplane, The Who, Hendrix dar mai ales Ten Years After. Pentru mine cel putin, momentul Alvin Lee cu watermelonul pe care si-l castigase pe drept si cu prisosinta in urma interpretarii magistrale a unui cantec mai mult decat cunoscut, reprezinta varful magnificului concert. La exact patruzeci ce ani dupa Woodstock, regizorul Ang Lee (Broeback Mountain , Sense and Sensibility) reia tema aceasta mistuitoare a unei clipe de varf din tumultoasa istorie recenta a anilor saizeci americani. “Taking Woodstock” este o poveste despre intamplarile fericite, despre eforturile unor cvasinecunoscuti care au pus umarul manati de motive prozaice pana la urma, la ridicarea unui edificiu pastrat pentru posteritate ca un moment de varf al muzicii rock din toate timpurile. Trebuie spus ca au mai fost concerte uluitoare, de talie mondiala, cu o audienta formidabila, mai mare chiar decat cei cinci sute de mii de pelerini ai destinului intruchipati de tinerii hippies americani. Si ma gandesc la Aid Africa din 1985 ori la concertul mamut de acum cativa ani de pe Copacabana al Stonesilor ce a avut o audienta cotata la peste un million de oameni. Dar zilele acelea de 15, 16 si 17 august 1969 raman pentru eternitate prinse in memoria colectiva cu boldurile de aur ale unicei si inconfundabilei frumuseti spirituale. Filmul lui Ang Lee este construit aidoma documentarului de odinioara, ce include printre altele ecranul impartit in mai multe segmente care vizualizeaza diversele etape ale spectacolului. De fapt nu a fost un show, a fost o intamplare extraordinara la care si-au dat concursul oameni cu multi bani, artisti minunati si mai ales o mare de tineri pacifisti rupti prin intermediul “ierburilor” de realitatea cotidiana a unui razboi care nu le apartinea dar spre care erau manati de interesele oculte ale unei geopolitici necrutatoare. Demne de notat sunt rolurile excelente pe care le fac protagonistii peliculei in persoana tanarului Henry Goodman (Jacke Teichberg) dar mai ales exceptionala actrita britanica Imelda Staunton (Sonia Teichberg) si la sfarsit dar nu in ultimul rand, Live Schreiber(Vilma), excelent in rolul unui travestit intelept, opus total rolurilor cu care ne-a obisnuit. Postez aici pentru cei care nu stiu ori n-au vazut vreodata prestatia Ten Years After de acum patru decenii dar si pentru cei care vor sa revada cu nostalgie o mostra de interpretare rock ridicata la rang de virtuozitate.
Pezevenchi fara glorie
08.12.09
Filme,Comentarii filme
Rar mi-a fost dat sa vad un film perfect precum acest “Inglorious Bastards” al lui Quentin Tarantino. Lasand vag deoparte caterinca genialoida pe care ne-a tot etalat-o in capodopere precum Reservoir Dogs, Kill Bill (ambele parti) dar mai ales in Pulp Fiction, Tarantino croseteaza pur si simplu un film magnific care are de toate dar cu prisosinta tensiune daca se poate spune, o mie la suta…Am aflat in acest film in care mintea atotcuprinzatoare a lui Tarantino muta la nivel de imaginatie complotul esuat impotriva lui Hitler din barlogul lupului din iulie ’44, intr-unul “reusit” intr-o sala de cinema pariziana, un actor extraordinar in persoana necunoscutului pentru mine Cristoph Waltz, dar si regasirea unor minunati actori precum Til Schweiger si mai ales Brad Pitt. Simbolul hoollywoodian demonstreaza cu prisosinta ca pe langa frumusetea-i acum coapta deplin, poseda un exceptional talent actoricesc. De fapt am observat de-a lungul timpului, ca actori care s-au remarcat initial pentru chipurile angelice au dovedit cu prisosinta ca sunt inzestrati cu mult mai mult decat atat. Si ma refer aici in primul rand la un Leonardo di Caprio ori Johhny Depp. “Bastarzii” sunt o trupa de ucigasi evrei refugiati din Germania nazista in America atotprimitoare ori evrei americani si care au ca sarcina secreta sa ucida fiecare cate o suta de nemti carora atentie! sa le ia scalpul!. In filmul lui Tarantino, ei devin un fel de personaje aflate la marginea miticului, cam ceva de genul grupului de criminali rataciti dar fermecatori ai lui Sven Hassel din cartile adolescentei noastre. Trama, care e impartita pe capitole asa cum regizorul ne-a obisnuit, capata dimensiuni si aspecte cu totul interesante, asezonate periodic cu situatii hilare trosnite cu maiestrie in mijlocul unor spectaculoase bai de sange. Povestea e perfect spusa, actorii sunt magistrali iar mana regizorului american se misca si de asta data fara gres precum penelul unui geniu flamand de secolul saptesprezece. Mai mult, Tarantino aduce un omagiu bine meritat unor mari regizori germani, astazi uitati ori trecuti la index, stigmatizati de propriul trecut pentru efortul artistic pus odinioara in slujba dictatorului nazist precum Leni Riefenstahl, ceea ce demonstreaza ca acest odinioara angajat al unui centru de inchiriat casete video, este un foarte fin cunoscator al celei de-a saptea arte. “Inglorious Bastards” un film vandut spectatorului aproape cu amanuntul, cu o tensiune crescanda extraordinara si care este in acceptia mea, alaturi de “Antichrist” una dintre cele mai bune pelicule pe care le-am vazut in ultimii ani. Nu-l pierdeti!
O capodopera:”ANTICHRIST”
02.10.09
Filme,Comentarii filme
Din noianul de regizori de pe tot mapamondul se pot distinge cativa care cu siguranta atunci cand se apuca de lucru pot genera fiori. Fapt rar, extrem de rar, intr-o vreme in care toti alearga dupa succesul oferit de “block-bustere”, acesti cativa te determina ca dupa ce le-ai vazut productiile, sa pleci ingandurat din sala de cinema, ori din fata televizorului…Este cazul unor grei ai cinematografiei mondiale din toate timpurile, pe care ii numeri pe degetele de la o mana: Tarkovski, Fellini, Lynch, si de ce nu acest danez pe numele sau Lars von Trier cel care a pus in scena Antichrist unul dintre cele mai controversate filme ale anului. E foarte clar ca omul are tare puternice, ca este in cautarea raspunsurilor la un noian de intrebari existentiale ce-l framanta pana la angoasa, intr-un cuvant ca o buna bucata de nebunie interioara a pus stapanire pe ultima sa opera cinematografica.
Trama filmului e cat se poate de simpla: o pereche relativ fericita din care abia distingem ca el este psihiatru iar ea scriitoare, sufera tragedia pierderii accidentale a propriului fiu , atentie, tocmai intr-un moment de extaz carnal maxim. Dupa acesta intamplare care le schimba total viata, cei doi se retrag intr-o cabana situata parca in afara timpului unde din pacate femeia sufera transformari psihice majore, infioaratoare la propriu prin caracterul grotesc pe care-l capata. De fapt aceasta retragere din universul normalitatii intr-un spatiu fara coordonate, intr-un timp care pare prins deopotriva in frunzele copacilor, in unduirea vantului, intre peretii unei cabane simple si lipsite de un minim confort, se doreste un fel de terapie, de exorcizare a demonilor interiori care luasera in stapanire sufletul si implicit existenta femeii.Cei doi actori alesi minunat poate pentru faptul ca ies in evidenta doar prin uratenia lor fizica (Williem Dafoe si Charlotte Gainsbourg), isi joaca partitura la modul in care realitatea pare joca de copil, nu au nume, ori poate au, dar in economia filmului faptul nu are nicio relevanta. Te intrebi cat talent iti trebuie pentru a realiza un film exceptional folosindu-te de cateva fraze si mai ales doar de doi actori… Ai in schimb la dispozitie imagini maiestuoase ce-ti amintesc de un Kurosava in vremurile lui de glorie ori de un Tarkovski pe care il descoperi mereu si mereu in diverse cadre alese perfect. Filmul vorbeste prin imagini atat de profund incat ai convingerea ca o tona de carti n-ar fi putut-o face mai bine. Duritatea unor cadre, imaginile oripilante pana la urma ce implica mutilari si automutilari, lipsa oricarei inhibitii umane dar care este perfect drapata in simboluri imagistice greu de digerat, fac din acest film in opinia mea, unul de referinta pentru intreaga cinematografie contemporana. Este poate si motivul pentru care Antichrist a fost interzis de pudibondul si anacronicul CNC in cinematografele romanesti. Un film pe care il suporti greu tocmai pentru ca exista posibilitatea de a avea tu insuti din cand in cand porniri de genul celor care pe ecran capata dimensiuni impresionante. Antichirst- un film mare, pentru care cuvintele nu sunt indeajuns, pe care-l recomand cu caldura impatimitilor cinemaului de arta dar care necesita o doza de curaj si nebunie pentru vizionare.
The Taking of Pelham 123
27.09.09
Filme,comentarii filme
N-am vazut de mult un Travolta atat de bun precum in acesta “luare a Pelhamului”! Actorul care in urma cu treizeci de ani si mai bine sucea mintile adolescentelor din toata lumea in prostioare gen Saturday Night Feveer ori Grease, a dovedit odata cu trecerea timpului ca este un jucator total, ca poate face si roluri de compozitie. In “Taking of Pelham” – remake al filmului cu acelasi nume din anii ’70 ce-i avea in rolurile principale pe Robert Sahw si Walter Mathau, prinde perfect rolul unui gangster ad-hoc cu accente de psihopat, provenit de pe Wall Street ce nu isi doreste decat razbunare pe sistemul care odinioara l-a azvarlit dupa gratii.Si desigur si putin “cascaval” provocat prin caderea bursei… El impreuna cu o gasca de indivizi violenti iau ostatici un tren de metrou din New York. Din acest punct actiunea curge fara cusur. Ii tine isonul, intr-un film ce iti aminteste pe alocuri de seria “Die Hard”, Denzel Washington, putin mai palid decat in alte roluri, dar care isi duce partitura cu profesionalism pana la capat. Filmul este un “happy-end” care pana la urma nu iese din cliseele hollywood-iene, dar care ofera sub bagheta maiastra a lui Tony Scott – fratele mult mai galonatului Riddley (va amintiti probabil printre altele “Alien”) momente de suspans bine dozate, intorsaturi de destine si de ce nu clipe de maiestrie cinematografica. Si sa nu uit, scenariul curge si el minunat sub condeiul lui Brian Helgeland, nimeni altul decat autorul scripturilor celebrelor Mystic River si mai ales L.A. Confidential…
Man Som Hatar Kvinnor (Barbati care urasc femeile)
16.09.09
Acum vreun an am cumparat o carte pe care nu am lasat-o din mana pana la final. Era un roman sris de un ziarist suedez pe numele sau Stieg Larsson si purta un titlu indecent de …frumos: Barbati care urasc femeile. Din pacate, jurnalistul a murit la doar 50 de ani, rapus de un atac cardiac, dar a avut timpul necesar sa-si duca la capat opera, caci romanul amintit a fost urmat de inca doua, formand o trilogie exemplara. Stilul deloc intortocheat, pe intelesul tuturor, fara fraze alambicate, mai exact genul de ancheta jurnalistica, tema abordata, povestea plina de suspans, face intr-un final ca lectura sa fie extrem de agreabila. Eram convins ca dupa succesul urias pe care l-a dobandit pe plan mondial, cartea va avea parte si de o ecranizare. Am vazut-o recent, si pot afirma din capul locului ca m-a dezamagit. In general se intampla acest lucru atunci cand suntem incantati de o carte iar apoi vizionam pelicula incropita dupa ea. Mi-am imaginat intr-un alt fel personajele principale care sunt prost sau deloc conturate. Am observat ca in economia filmului sunt urmarite doar o parte minuscula din temele care in carte se desfac precum un trandafir imbobocit ajuns aproape de maturitate. Mai presus de toate,ii lipseste vana, mai exact sarea si piperul, care puse intr-o proportie exacta transforma un film comercial intr-unul bun. La final ramai cu un gust usor amar, pentru ca esti convins ca romancierul si-ar fi dorit poate un alt fel de ecranizare.
Districtul 9 sau cum se produc inca filme SF de calitate
13.09.09
Filme,comentarii filme
Nu sunt un mare fan al filmelor SF. Pornesc de la premisa ca cel mai bun film de gen pe care l-am vazut vreodata este “Aliens” din 1986. Dar vizionand filmul produs de nimeni altul decat Petre Jackson, cel care a dat lumii ecranizarea trilogiei tolkiene “Stapanul inelelor” am avut o revelatie. Ea a pornit in primul rand de la faptul ca este “construit” de sud africani despre care stiam foarte putine in domeniul cinematografiei, spre exemplu ca incantatoarea Charlize Teron este de prin partile acelea indepartate. Productia se deruleaza superb, are o vivacitate exemplara oferita poate si de faptul ca ai sentimentul permanent ca urmaresti o pelicula interactiva, ca asisti la un “big brother” in care personajele principale sunt semenii nostri si o populatie straina ce iti aminteste prin trasaturi si comportament de universul entomologic. Este demn de retinut scenariul extrem de abil scris de coscenaristul si in acelasi timp regizorul Neill Blomkamp si mai ales jocul unui actor necunoscut cu un nume greu de retinut (Sharlto Copley,- un actor despre care cu siguranta vom mai auzi…), ce in film poarta un nume imposibil (stati sa ma uit pe notite!): Wirkus Van de Merwe… Dominatia impusa de localnici extraterestrilor capata la un moment dat accente barbare, greu de urmarit, demonstrand daca mai era nevoie, ca nicio alta fiinta de pe pamant nu poate distruge mai mult decat omul. Printr-un joc abil pus la cale de catre puterea politica ce isi dorea cu orice pret accesul la armele extrem de sofisticate si puternice ale extraterestrilor functionale doar pe baza ADN-ului strain, Van de Merwe este expus unei “infectari” martiene. Din cel mai aprig vanator al extraterestrilor, de Merwe devine unul de-ai lor. Incet, organismul nu-l mai asculta, supus fiind unei metamorfoze fizice greu de imaginat, ce aminteste de Kafka. Important este ca toata acesta transformare nu-i afecteaza memoria, sentimentele, umanitatea. Afli totusi ca fiintele acelea hidoase sunt in stare la randu-le de trairi intense, de iubire fata de aproapele, de mila si de ce nu de razbunare. Un film magnific, pe care il recomand cu caldura impatimitilor dar mai ales celor care mai cred ca omul se naste bun dar societatea il schimba…Iar sfarsitul este cu adevarat pe masura unui film exceptional..
socializare romania says
foarte frumos imi place ceva similar si exceptional este aici wzy.ro