Nu cu multa vreme in urma am petrecut o perioda de timp in Regatul Unit, mai exact pe taramul lui Walter Scott. Am notat intr-un articol anterior care a fost motivul experientei mele.
Cum am avut timp berechet la dispozitie, am scrutat mai atent viata de zi cu zi a unui popor nu doar civilizat ci care a civilizat – pe căi ce pentru noi vor ramane pe veci un mister – o buna parte a omenirii. Esti profund contrariat atunci cand sosesti de pe taramul maximei nesimtiri si dai de o existenta tihnita, unde nimeni nu ridica tonul, nimeni nu injura, nimeni nu claxoneaza ori forteaza pietonii sa circule in locul automobilelor.
Spre deosebire de London, Edinburgh-ul si Scotia in general nu sunt colorate cu muslimani, indieni, pakistanezi ori mai stiu eu ce alte natii exotice. Populatia este omogena in mare masura, astfel ca soferii de autobuze, diferit de Londra, sunt localnici. Tot asa se intampla si cu gunoierii. In London, cu greu afli un englez neaos care sa dea cu matura. In Scotia in schimb, cel putin in zona „rurala” in care am vietuit (Dunfermline, Inverkithing, North Queensferry) oamenii care asigurau curatenia (si ce curatenie!) erau in cvasitotalitatea lor localnici.
Intr-o tara foarte dezvoltata acest fapt nu e de colea pentru ca muncile „de jos” sunt facute aproape invariabil de emigrantii lumii a treia.
Mereu m-am gandit ca poti sa-ti dai seama de gradul de civilizatie al unui popor dupa felul in care arata toaletele publice dar si dupa modul in care se indeparteaza si colecteaza gunoiul.
Am stat intr-o casa tipic britanica, construita in stil victorian si terminata la 1890. Inutil sa mai spun ca totul sclipea, incepand cu bucataria ori dormitoarele si terminand cu baia.
A doua sau a treia zi mi-am permis sa arunc la cosul de gunoi din bucatarie o cutie goala de medicamente. Nu mica mi-a fost mirarea cand dupa amiaza, Laura, „landlady”-a mea mi-a atras atentia pe un ton indatoritor ca gunoiul se imparte pe categorii stricte. Ea luase cutia buclucasa si o depozitase intr-un alt recipient specializat pe carton. Tot asa existau recipiente in care erau adunate obiectele metalice (cutii de conserve, capace de sticla, cutii goale de bere sau suc etc), plastic sau hartie. Cat despre resturile ramase dupa servirea mesei, exista un recipient special asezat intr-o cu totul alta parte a bucatariei.
Cu o seara inainte de venira gunoierilor, dintr-o data, micutul cartier a prins viata.
Rand pe rand ori concomitent, localnicii isi scoteau pe trotuar tomberoanele de „gunoi”, cate trei ori chiar patru pentru fiecare familie.
Unul era „specializat” pe materie vegetala si mai toate de acest tip gemeau de frunze moarte ori de vegetatie indepartata pentru ca evoluase in exces. Britanicii nu prea cred in Dumnezeu dar cu siguranta au un cult pentru gradinarit.
Intr-o dimineata in care bura marunt, batea vantul (aproape vesnic) si erau 13 – 14 grade Celsius, mi-am aruncat ochii pe fereastra camerei mele situata la etaj. Aveam de aici o panorma cuprinzatoare. Pe strada pustie ce se desprindea parca din curtea Laurei si curgea perpendicular spre Marea Nordului, am dibuit un individ ce-si „curata” gradina.
E impropriu spus curata pentru ca suprafata aceea din fata casei nu depasea jumatate de teren de handbal si era investmantata intr-un gazon perfect.
Gradinarul – de fapt, sunt sigur dupa dezinvoltura cu care tot iesea si intra in casa ori garaj ca era chiar proprietarul, a mosmondit la acei douazeci – treizeci de metri patrati ceasuri intregi. Cu un dispozitiv special sadea/arunca seminte, cu altul curata marginile, mai grebla (?), mai matura. Ma gandeam ca trebuie sa te fi lovit celebra boala a lu’ Calache ca sa petreci sapte – opt ore sub o ploaie marunta, constanta si la temperaturi pe care la noi le intalnesti pe la mijloc de noiembrie… Scotianul era insa imperturbabil. Pe semne ca e unul dintre motivele pentru care aceasta tara straluceste: temeinicia extraordinara a lucrului bine facut aflat in contrast total cu autohtonul nostru „merge ș-așa”!
Mi-a fost imposibil – oricat am cautat – sa gasesc vreo peluza cu gazon mai inalt de patru, cinci centimetri. Nu există casa in North Queensferry care sa nu aiba-n dotare micuti monstri tehnologici pentru tuns si frezat iarba.
A doua zi spre pranz si-au facut simtita prezenta gunoierii. Erau insa doar gunoierii pentru resturile menajere. Cei pentru materia vegetala soseau mai tarziu caci era alta mancare de peste. Din cabina tulumbei au coborat doi insi bine legati dar surprinzator, destul de purii care faceau glume intre ei in dialectul lor complicat.
Au insfacat tomberoanele, le-au golit in burdihanul autospecialei si au plecat la urmatoarea adresa. In urma lor a venit imediat o dubita din care, imbracat in uniforma specifica s-a dat jos soferul. A deschis van-ul, a extras un furtun cuplat la un dispozitiv de presiune asemanator celor de la spalatoriile auto, a luat tomberoanele golite mai devreme si le-a spalat interiorul cu un jet puternic de apa in apropierea gurii de canal, ca nu cumva, vezi doamne, sa „pateze” drumul ud permanent de la ploaie…
Dupa ce a terminat si-a strans in liniste calabalâcul si a plecat la urmatoarea adresa.
Strazile sunt atat de curate incat eu, fumator inrait nu-mi permiteam sub nicio forma sa arunc chistocul pe strada, chit ca prin preajma era pustiu. Nu sosisem in Marea Britanie sa fac mizerie iar constiinta pur si simplu nu te lasa sa arunci resturi oriunde. Asa ca mergeam, uneori zeci de metri, cu filtrul tigarii ce arsese total pana ce in cale imi aparea un cos de gunoi.
Nort Queensferry e de fapt un sat (vorba vine…) asa ca nu sunt prea multe de facut in el.
Erau doua hoteluri, o bacanie micuta langa gara si un soi de cafenea/patiserie ce functiona doar pana la ora sase dupa amiaza. Incercasem cafeaua la restaurantele ambelor hoteluri, numai la cea adevarata n-o facusem.
In fata ei pe trotuar adastau doua, trei masute, taman bune ca in cazul in care prinzi o zi cat de cat lipsita de vant si ploaie (dificil lucru!) sa savurezi in liniste o cafea. Am patruns inauntru. O parte dintre mese erau ocupate de clienti taciturni, alta de turisti.
Surprinzator, vin in zona destui turisti, unii ca sa admire podul North Bridge, o capodopera arhitectonica din secolul XIX, finalizat spre sfarsitul domniei reginei Victoria (1890), altii ca sa viziteze “Deep Sea World”, cel mai mare acvariu din Scotia, aflat la o aruncatura de bat de locuinta mea.
Am fost intampinat de dincolo de tejghea cu zambetul pe buze – ce aici e stabilit prin lege si face automat parte din peisaj, de o pereche de batranei, am presupus, proprietarii locului.
Am comandat o cafea si o gogoasa iar ei m-au invitat sa ma asez. Imi numaram gologanii (e un proces destul de dificil pana te obisnuiesti cu noianul de penny) cand am ridicat ochii si le-am spus ca sunt fumator si as dori sa stau afara.
„Ne pare rau, a venit deodata raspunsul femeii, dar nu se fumeaza nici macar afara”. „De ce?” am intrebat usor siderat. „Pentru ca stiti, deranjeaza vecinii care locuiesc desupra”.
Marturisesc ca am ramas blocat cateva clipe. Am abandonat comanda si am iesit. M-am intors cu privirea ridicata sa surprind potentialul deranj. Ferestrele erau blindate, nici vorba de deranj. Dar daca asa sunt cutumele, te superi, nu te superi, n-ai incotro.
Cand sambata ori duminica pe la trei dupa masa, acasa la tine in tara ta de cacat un vecin isi aminteste ca trebuie sa-i traga vreo cateva gauri cu burghiul de 16, ori altii pe la sapte dimineata executa niste prajeli puturoase de-ti intorc stomacul pe dos, imi amintesc de respectul iesit din comun fata de ceilalti din Scotia. Talcul prosperitatii occidentalilor aici sta: respectul pentru ceilalti, pentru cei din jur, pentru comunitate, lipsa egoismului feroce care din pacate ne este atat de caracteristic.
Exista respectul autoritatilor fata de cetateni si al cetatenilor in relatia cu autoritatile. Legile, cutumele, obiceiurile sunt respectate cu sfintenie, nimeni nu comenteaza, lumea-si plateste impozitele cu naturalete, in schimb autoritatile nu baga mana pana la umar in ele.
In Inverkithing, oraselul de care administrativ apartine North Queensferry nu exista primar ci doar consiliu local. Am vazut anunturi publice la aviziere stradale ori pur si simplu lipite din loc in loc pe stalpi de telegraf in care erau scrise diverse propuneri pentru ordinea de zi a urmatoarei si apropiate sedinte de Council: aprobarea a nu stiu carei constructii, a unui eveniment distractiv in centrul urbei ce necesita redirectionarea circulatiei, depuneri de flori, cuprinsul numarului urmator al publicatiei locale etc. Oamenii erau chemati sa participe, sa-si spuna opinia, sa fie sau sa nu fie de acord cu autoritatile, sa supuna la vot.
„Iata ca se poate si fara primar!!” mi-am zis citind minunat afisele. De fapt, cred ca asta e solutia ideala, lipsa unui staroste cu caracter dubios uitat in functie din vremuri matusalemice si care filtreaza toate veniturile comunitatii prin panza propriului buzunar. Britanicii, cei care au edificat si difuzat in lume democratia moderna au gasit leacul la boala noastra nationala perfect intruchipata deunazi de Sorin Oprescu.
Stateam pe o banca in centrul localitatii mele si fumam. Ma vegheau de undeva din Campiile Elizee eroii locului din cele doua razboaie mondiale omagiati printr-un obelisc slefuit de timp si ale caror nume erau cetluite in piatra spre vesnica amintire si respect.
Deja nu ma mai miram ca monumentul avea mereu flori proaspete la radacina, coronite ori buchetele de flori. Cand respectul reciproc intre contemporani e atat de mare, cel fata de inaintasii care au pierit pentru ca tu sa traiesti in prosperitate e urias.
Deodata, privirea mi-a fost atrasa in micuta intersectie de un autmobil condus de o tanara. Trebuie spus ca in zona domina reginele si nu regii soselelor. Mai bine de jumatate dintre soferii vazuti de mine erau femei, chit ca, cel mai adesea, partenerul le insotea. Am vazut batranici trecute binisor de saptezeci de ani ce manuiau volanul cu dezinvoltura.
Tanara incorsetata in centura de siguranta (nu exista notiunea de a nu ti-o fixa imediat ce ai urcat in masina) se ratacise, am bagat de seama, taman in intersectie, asa ca a sunt vreun cunoscut s-o dumireasca. Cum dialogul se prelungea, incet, incet in spatele ei s-au adunat patru, cinci, sase, sapte autoturisme.
Am devenit atent, asa ca mi-am dat seama ca dialogul intr-un loc total nepotrivit se prelungea peste masura. Totusi, in pofida acestui fapt, nimeni n-a schitat niciun gest, cei din spate n-au claxonat (intr-o luna de zile nu am auzit nici macar un singur claxon!!), nimeni n-a coborat geamul sa-i arunce vreo sudalma impiedicatei, toata lumea astepta docila ca in sfarsit, traficul sa se reia.
„Pe ce lume traiesc astia ma neica?!!” mi-am zis in gand imaginandu-mi instantaneu cum as fi reactionat eu insumi dupa mai mult de treizeci de secunde de asteptare sau oricare dintre romani!
Nu stiu daca civilizatia se invata ori ba sau daca genetic unii dintre pamanteni sunt alcatuiti asa iar altii, marea majoritate nu, dar cu siguranta britanicii fac parte din cea de-a doua categorie. Dupa ce s-a dumirit cum sta treaba fata a pornit la drum si dupa ea, in liniste s-a destramat ca un fum de tigara si „coada” auto scotiana.
Cititi saptamana aceasta despre toaletele de la Amazon, misteriosul personaj care n-a adunat excrementele cainelui si era dat in urmarire locala, lipsa gardurilor sau fumatul in zona aeroportului Edinburgh.
Leave a Reply