In timpul stagiului militar de acuma mai bine de treizeci de ani, m-am ocupat o scurta perioada de biblioteca unitatii.
Cel mai adesea, in armata timpul se scurge greu, clipele parca sunt alcatuite din molecule vascoase pe care incerci sa le muti dintr-un vas in altul. Cum eram un cititor pasionat si ceva mai rasarit intelectual printre trupeti, comandantul de pluton m-a transferat – cum scriam, la biblioteca.
In vreme ce colegii erau “omorati” la diverse activitati de rutina, eu belfeream in incaparea micuta, citind si fumand. Tigarea e la mare pret in armata pentru ca alaturi de ea iti omori timpul cu gandul dus departe, cel mai adesea acasa, la ceea ce ai lasat in urma si unde abia astepti sa te reintorci.
Am boierit asa cam o luna de zile pentru ca la un moment dat, ne-a devenit coleg de ciclul intai un pilos. Individul, pe nume – daca bine-mi amintesc, Cosmin Gusa (nicio legatura cu “consultantul politic” proprietar – cel putin in acte – al Realitatii TV) era fiu de colonel, astfel ca omul mi-a luat locul. In comunism ca si acuma, vorba ceea, nu e pentru cine se potriveste, e pentru cine are coaie.
In scurta perioada petrecuta intre rafturile pline cu carti prafuite – cine drac’ avea timp si chef sa citeasca dupa o zi in care (re)veneai in dormitor sau in club sleit – am gasit un volum de versuri aparut la editura astazi disparuta “Editura Pentru Literatura”, in celebra colectie “B.P.T.” (“Biblioteca pentru toti”) intitulat “Poezia germana moderna”.
Eram atunci, ca si acuma, un pasionat de poezie asa ca am inceput sa-l rasfoiesc.
Poezia nu se citeste ca pe un roman, dand pagina dupa pagina, ci secvential. Te mai opresti, iti mai aprinzi o tigara, mai tragi un fum si incerci sa aspiri si un vers, observi maiestria traducerii, iti imaginezi cum suna in limba germana (am facut sapte ani de germana dar desigur, ca acuma nu mai stiu o boaba…).
Auzisem de Rilke, Heym, Trackl, de Werfel, Morgenstern ori Kastner dar nicodata de Erich Weinert.
Dintre toate poeziile citite atunci, una scrisa de acest poet german comunist mi-a placut in mod deosebit, asa ca am memorat-o. Desigur, cu trecerea timpului, neuronii incep sa-ti joace feste, imbatranesti, uiti.
Am cautat ani la rand poemul Joc de copii la Madrid, inclusiv pe Internet, dar nu mi-a fost dat sa-l aflu. O intamplare fericita mi l-a repus insa in maini dupa treizeci si trei de ani de cand l-am lecturat prima data si dupa aproape cinci decenii de la publicarea lui in limba noastra. Iata-l mai jos in traducere “muzicala” a lui Marcel Breslasu:
Joc de copii la Madrid
Maria sade pe un pietroi.
Oare – esti singura fato?
Vino la mine, in gradina la noi.
Unde e poarta? Ah, cat-o!
Copiii-ncing hora si salta si canta,
Propia-i lor larma-i incanta.
Maria sta singura. In jocul lor
nu poate sa intre. Are doar un picior.
Piciorusul intreg topaie-n pas
si zvacneste si cellalt, cu ciotul ramas.
Micul Pedro umbla pipiaind in gol.
Dibuie chipuri, grijuli si domol.
Cu ochii deschisi orbecaie-n strada,
caci ochii lui Pedro nu mai pot sa vada.
Maria sade pe un pietroi.
Oare – esti singura fato?
Vino la mine, in gradina la noi.
Unde e poarta? Ah, cat-o!
Si cand soarele-ncepe s-apuna
deasupra orasului suiera si tuna.
Ochii mari cat spaima, ai tancilor s-aprind,
manutele lor fierbinti se desrpind.
Tremura Maria pe picioru-i unic.
Pedro cel orb e mai palid, mai mic.
Dar cand ultimul tunet s-a stins in ecou,
au umplut copiii ulita din nou.
Abata-si ciocanul crancena moarte,
viata de neinvins canta mai departe:
Maria sade pe un pietroi.
Oare – esti singura fato?
Vino la mine, in gradina la noi.
Unde e poarta? Ah, cat-o!
Pe atunci nu stiam, nici nu aveam de unde sa aflu, informatii biografice despre Erich Weinert. Citind poezia cu ochii omului matur si cu ceva mai multe cunostinte, am realizat ca e vorba despre victime ale Razboiului Civil Spaniol. S-a dovedit ca nu ma inselam. Am citit despre faptul ca poetul german, comunist convins, a luptat in Spania in cadrul Brigazilor Internationale.
Peste timp, toate se leaga…