I-am descoperit pe “romani” în anii ‘60. Copil fiind am fost fascinat de filmele “Dacii” și “Columna”. Așa am aflat că pe lume exista un domeniu neasemuit numit Istorie. Peste câțiva ani Istoria Antică mi-a dat întâlnire. Una pe care n-am uitat-o nici astăzi.
Roma antică și Imperiul Roman mi se păreau fascinante. Iată că la ceva mai mult de 50 de ani de atunci am reușit să văd mulțumită Ameliei, fiica mea cea mică, Forul Roman, Coloseumul și bună parte din edificiile rămase în picioare din acele vremuri. Un fapt rostit în subsidiar: datorăm întâlnirea cu Roma de acum două mii de ani lui Benito Mussolini. Dictatorul italian, naționalist extrem, a fost cel care a hotărât scoaterea la lumina de sub aluviunile Tibrului a vestigiilor romane.

Ud de transpirație ascultam alături de ai mei și de cârduri de americani curioși – de departe primii în topul turiștilor, poveștile spuse într-o engleză fără greșeală de o ghidă tobă de carte.
Istoria place celor cărora li se întâmplă asta pentru că reușesc să se transpună în acele timpuri. Mergi pe culoarele Colosseumului și privești cărămida și mortarul de deasupra capului ori de sub tălpile tale și îți spui înfrigurat că pe aici au călcat împărați, gladitori, senatori și romani de rând. Ești dintr-o dată una cu ei, miile de ani trecute se risipesc ca un abur. Nu e asta mai presus de imaginație?
Admiri Colosseumul, Arcul lui Constantin, Forul de pe colina Palatin și te întrebi cum au reușit să ridice edificiile ce stau în picioare și astăzi, iar construcții recente se prăbușesc la primul cutremur mai mare? Te întorci și privești Casa Vestalelor Virgine, le afli istoria tristă.
Palatinul este conform legendei locul nașterii Romei. Romulus a propus fondarea cetății la poalele lui în vreme ce Remus dorea Aventinul. Nu s-au înțeles. Prin urmare au hotărât ca un semn prevestitor să decidă locul potrivit. Onoarea întemeierii i-a revenit lui Romulus pe deasupra căruia – spune legenda, au zburat 12 vulturi negri.
De aici, de pe Palatin privești colina Capitolină pe culmea căruia adastă maiestuosul palat închinat lui Victor Emanuel II, unificatorul Italiei.
Dedici o alta zi Vaticanului. O zi obositoare, dar răsplătită de frumusețea clădită de mâinile omului. Ești dirijat prin săli imense, pline de opere de artă inestimabile, cu punct final Capela Sixtina. E un sanctuar. Excepționala lucrare a celui mai însemnat artist italian e admirată concomitent de mii de oameni ce-și țintesc privirile spre tavan. Din cap nu-ți iese întrebarea cum de a reușit Michelangelo să facă asta? Cum au reușit oamenii Renașterii să transforme un zid gol ori o bucată de stâncă în opere de artă? Dai ocol cu privirea tavanului și aștepți ca în orice moment făpturile pictate să prindă viață. Cobori spre Judecata Universală și realizezi că ești un muritor destinat uitării. Rămân ei, titanii să fie reținuți de memoria omenirii. Ei sunt vârful creației divine.
Italia, această țară cu oameni pasionați de fotbal, femei și bucătarie aleasă, adăpostește ceva mai mult de jumătate din patrimoniul cultural al lumii. Italienii, vorbăreți, uneori agasanți, unii dintre ei impecabil îmbrăcați – am văzut cel mai bine îmbrăcați oameni de pe unde am umblat, par a nu-și merita trecutul. Te gândești cum moșii și strămoșii lor au făcut pact cu divinitatea pentru a naște magicul.
Tulburat de Capela Sixtina ieși în curtea interioară a bazilicii San Pietro. Pătrunzi în edificiu uriaș și ți se taie respirația. Începută în anul 317 , uluitoarea construcție a fost supusă de-a lungul secolelor multor nelegiuiri și distrugeri. A trebuit să vină Renașterea pentru a căpăta forma pe care astăzi o știe toată omenirea.

Cupola la nivelul căruia am urcat după o coadă de un ceas la biletele de intrare, a fost proiectată și realizată de Michelangelo împreuna cu echipa lui de constructori. Privești în jos în interiorul basilicii și vezi oamenii ca pe niște furnici. Americani, asiatici, musulmani, albi, negri, galbeni, toate națiile pământului vin să admire ceva cum nu se va mai face vreodată. Sentimentul e copleșitor. Te simți un nimic prins în brațele Dumnezeului atotputernic. Experiențele lăuntrice sunt fără seamăn. Alături de domurile gotice din Vest, basilica San Pietro îți rămâne în minte ca arhitectura supremă. Nu are grad de comparatie. Coada pentru a intra aici fără vizită organizată se întinde pe sute de metri și până la punctul de destinație trebuie să aștepți ceasuri întregi. Oamenii vor să vadă, să simtă.
Desigur în Roma sunt la tot pasul multe alte edificii, muzee, locuri splendide. Cum spunea cumnatul meu vorbim despre un muzeu în aer liber. Oriunde îți arunci ochii, în curtea vreunei instituții sau aiurea dai de o operă de artă, o statuie, o pictură murală, o țâșnitoare artistic lucrată.
Sunt convins că municipalitatea ar putea face mult mai mulți bani din ceea ce le-au lăsat urmașii. Dar sunt latini, nu anglo-saxoni. Poate că astfel ar reuși să stea mai bine cu băncile de odihnă, pubelele de gunoi ori closetele publice. Când orașul cunoaște valuri migratoare dotate cu telefoane smart și aparate de fotografiat, nu cu topoare și săbii – între 12 și 14 milioane de turiști dau năvală anual aici, poate că infrastructura ar putea să arate mai bine.
Dar deh, sunt ca noi, “merge și-așa”. De fapt, în Italia mi-a trecut uneori de dor de țară. Cel puțin în privința traficului auto. Bănuiesc că asemănarea noastră e motivul pentru care un milion și jumătate de români au ales să trăiască aici.
Revin, paradoxal, cu picioarele pe pământ în aeronava Tarom luată de pe Fiumicino pentru întoarcere. Un Boeing 737 – hai, nu de-o seamă cu Colosseumul, dar apropiat parcă perioadei renascentiste, fără servicii incluse, urmează să ne ducă în țară. Am emoții. Sunt deja în România în acest avion decrepit, cu mânerele de la scaune care cad, cu monitoare nefuncționale. Turbulențele apărute pe la jumătatea călătorie mă înspăimântă. Realizez – pentru a câta oară, că zborul mi se pare o activitate în care ești complet la mâna Domnului.
Vacarmul Romei se risipește încet, dar urechile continuă să îți țiuie. De la sunetul inconfundabil al Romei, de la turbulențe, timpanele nu-ți mai dau ascultare.
Memoria te poartă involuntar în locurile magice părăsite deunăzi. Zgomotul Romei pare departe, dar e atât de aproape.
Roma, un oraș pe care merită să-l vezi măcar o dată în viața ta de mărunt vlăstar supus pieirii dar mai cu seama uitării.
Bine ca în lume persistă Cetatea Eternă…

