S-a prăpădit deunăzi (23 martie curent) criticul literar Nicolae Manolescu. Avea 84 de ani. În liceu am învățat după manualele lui.
Tata a murit în urmă cu 46 de ani. Există în biblioteca lui pe care o păstrez cu sfințenie cărți publicate de Manolescu, la vremea aceea – spre finalul anilor ‘70, tânăr încă. Spunea despre el că e de mare perspectiva. Se vădește că istoria i-a dat dreptate.
Am cumpărat primele numere din România Literară în iarna 84-85. Eram student în București. Revenit în orașul de baștină mi-am făcut abonament. Mai am colecția – urcată astăzi în pod din lipsă de spațiu.
După Revoluție îi citeam cu pasiune comentariile politice prinse cu o agrafă nevăzută de pleoapa magică a publicației. Era o delectare. La începutul acelor ani tulburi dar liberi, intelectualul Manolescu a înființat Partidul Alianței Civice. Un bun prieten a devenit liderul organizației județene.
Mi-amintesc – sper să nu greșesc – că în ‘92 omul de litere devenit (și) om politic a avut o întâlnire cu cetățenii la Casa Tineretului. Am participat alături de unchiul meu într-o sală generoasă, dar care gemea de suflete.
A venit momentul discursului domnului Manolescu. Uluitor. Omul era într-o vervă colosală, vorbea impecabil, cum s-ar zice, fără fir de praf. Își spuneau cuvântul anii petrecuți la catedră. Orator stralucit, îl vedeam ca pe viitorul președinte al României. Eu, unchiul și sutele de oameni de lângă noi. Doar că trăiam într-o bulă, din care – dată fiindu-mi naivitatea politică n-am ieșit niciodată. România nu era “pregătită” pentru un intelectual de anvergură. Nu e nici astăzi și pare că nu va fi niciodată (să privim sondajele de opinie ce-l dau favorit la Capitala pe… inenarabilul Popescu “Piedone”).
1992 – 1993 au fost – fie doar pentru mine, anii profesorului Manolescu.
Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat în opoziția dominată de țărăniști, dar domnul Manolescu n-a candidat în ‘92 și nici mai târziu. A fost substituit fără succes de mult mai firavul Constantinescu. E drept, și-a luat revanșa în ‘96 doar că… n-a lăsat nicio dâră. Poate altfel ar fi stat treburile cetății dacă profesorul Manolescu ar fi fost președinte. Istoria contrafactuală stă mereu sub semnul lui “dacă”. Nu vom ști niciodată cum ar fi fost.
L-am cunoscut pe Nicolae Manolescu în casa prietenului meu. Mi-a semnat volumul “Arca lui Noe”. Cum scriam – și nu cred că mă înșel, era ori cel puțin părea, la apogeul carierei.
Cu trecerea anilor PAC a devenit irelevant. S-a destrămat în PNL iar profesorul după un mandat de senator s-a retras îndărătul (sau în fața?) literelor. Adică acolo unde a strălucit până săptămâna trecută.
În lumea literară sunt orgolii nemăsurate. Citeam uneori despre scandalurile din sânul Uniunii Scriitorilor, de contestarea domnului Manolescu, șef peste organizație din 2005 și până la deces. Poate că oamenii care i-au pus sub semnul întrebării onestitatea și pe cale de consecință numărul de mandate or fi avut dreptate. Nu sunt membru al Uniunii, nu cunosc jocurile din interior, doar le pot bănui. Știu ceea ce mai răbufnea în presă. E incontestabil însă că o cronică bună – sau eventual proastă, despre cartea vreunui celebru necunoscut semnată “Nicolae Manolescu” îl scotea rapid din anonimat. Hmm… Era o treaba…
Am considerat că Nicolae Manolescu n-a fost omul compromisului politic. Privind urma celor aproape 35 de ani de libertate observi că din stirpea asta sunt puține figuri luminoase. Domnul Manolescu s-a numărat printre ele.
S-a prăpădit unul dintre cei mai mari oameni de litere români din ultimele cinci-șase decenii. Bănui c-a avut amici destui, dar și dușmani pe măsură. Când ești un far, aluviunile se adună inevitabil la poale.
Am fost descumpănit să văd că presa a relatat puțin despre eveniment. Vor urma jocuri de culise, înjunghieri pe la spate, orgolii. Cineva trebuie să-i ia locul în fruntea literaturii române, nu-i așa?
Nicolae Manolescu lasă în urma o lume literară pe cât de orgolioasă, pe atât de măruntă. În ultimul sau penultimul lui comentariu (R.L. nr.10, 8 martie 2024) explică de ce Milan Kundera n-a băgat în seamă literatura română în eseurile publicate la începutul anilor 1990. Voi păstra acest exemplar ca pe amintirea unui intelectual de clasă pe care cândva, în vremuri ce-mi par imemoriale, am avut onoarea să-l cunosc.
Dumnezeu să vă odihnească în pace domnule Manolescu!