O capodopera uitata: Sfinx – Zalmoxe

muzica

Si-au venit la capatai
Mai intai si mai intai
Ursitoarele, vrajitoarele,

Am pornit ieri de dimineata spre Gorj la bordul masinii mele congelate. Termomentrul imi arata la iesirea din oras minus noua grade. Mai porneam dispozitivele pentru incalzit gemuri, mai bagam si ceva aer cald in speranta ca gemurile inghetate tun se vor limpezi si voi avea o vizibilitate relativ buna. Ceata densa m-a determinat sa nu trec de saptezeci de kilometri pe ora chiar si in zonele, rare de altfel, in care nu taiam prin mijloc diverse sate si localitati. Plictisit nevoie mare, mai rumegam din cand in cand un mic tic-tac sau la rastimpuri mai bagam o mahoarca ce a devenit incredibil de usturatoare la buzunar. Mi-am amintit la un moment dat ca imi luasem din casa un cd aniversar scos de Marius Tuca in urma cu ceva vreme la Jurnalul National. Era vorba despre formatia autohtona de muzica rock Sfinx. Trebuie sa recunosc faptul ca muzica romaneasca de profil nu mi-a placut niciodata. Mi se parea – si am si astazi acelasi sentiment, ca ne lipsesc in primul rand vocile necesare unui astfel de gen muzical soft in aparenta dar care, in opinia mea de foarte bun ascultator, este cat se poate de dificil. Noi nu am avut niciodata o “teava” de talia unor Gillan, Plant, Coverdale ori Dio. Pamantul acesta nu poate pur si simplu sa genereze o astfel de voce. Singurul care s-a apropiat intrucatva in epoca in care n-o daduse inca pe sunetele cu adevarat usoare, mi s-a parut a fi fost Gabriel Cotabita. Dar rock-ul pe care el il interpreta prin carciumile craiovene ale anilor ’80 alaturi de grupul Redivivus nu avea nicio sansa de celebritate.
Nu mi-a placut niciodata muzica formatiei Phoenix, poate cu mici exceptii dintre care cea mai insemnata imi pare a fi “Negru Voda”. Am urmarit in schimb in nenumaratele concerte la care am participat in adolescenta inauntrul defunctei Sali Polivalente, multi artisti romani, cu precadere instrumentisti, de o certa valoare. Imi amintesc si acuma cum la un festival rock-folk-jazz de prin ’79 sau ’80 am avut posibilitatea sa-l admir pe Mircea Romcescu – fratele interpretului mult mai cunoscut Adrian, care mi s-a parut un chitarist cu adevarat exceptional. Daca bine rememorez, omul facea parte pe atunci dintr-o formatie numita Academica. Si rock-ul pe care-l interpreta era de nivel academic, fara indoiala. Tot la un astfel de festival, care reprezenta in vreme unul dintre putine episoade interesante dintr-o viata cat se poate de gri, am avut placerea sa descopar “live” un mare muzician si formatia sa extraordinara. Se chemau Dan Aldea si Sfinx.
Dar sa revin la periplul meu prin judetul invecinat, Gorj. Inconjurat de ceata si frig in masina inghetata am purces la auditia discului Sfinx editat de “Marius Tuca Show” la Jurnalul National. Nu mai ascultasem LP-ul pe care il am in original, cumparat de la ultimul etaj al marelui magazin universal din oras chiar in 1979 – anul aparitiei, de mai bine de doua decenii. Pick-up-ul a luat calea unui sifonier in care tin obiecte vechi. Discurile de vinil le depozitez totusi la loc de cinste printre lucrurile mele de suflet. Si atunci s-a intamplat o minune care m-a determinat sa nu mai fiu prea interesat de atmosfera hibernala din jur ci doar de “Ursitoarele” ori “Blana de urs” ale lui Dan Aldea. Albumul “Zalmoxe” al grupului Sfinx este o capodopera a sunetului rock romanesc. El este dupa mine cel mai bun album rock progresiv editat vreodata in Romania. Versurile care apartin poetului Alexandru Basarab, muzica scrisa in buna parte de Dan Aldea, fac din acest album o constructie sonora inconfundabila care are darul sa te trimita spre culmi nebanuite ale spectacolului sonor. Nu mi-a placut niciodata prea mult Marius Tuca si nici ziarul sau “mogulesc” dar ii sunt intr-un fel recunoscator ca a indepartat praful de pe o bijuterie muzicala cum atat de rar a fost de gasit in Romania comunista. Din nefericire, marele muzician fugit de treizeci de ani si stabilit in Munchen, n-a mai revenit dupa cunostinta mea niciodata in tara. Nu stiu daca un proiect de reinfiintare a celebrei formatii romanesti din anii ’70 ar avea succes. Eu unul ma indoiesc pentru ca trebuie sa privesc doar la pasarea Phoenix care pare a nu se mai intrupa si ridica de la pamant, ca sa ma conving de acest lucru. Este bine ca Sfinx-ul sa ramana in ochii cunoscatorilor cel putin, cu imaginea aceea greu de uitat a tineretii unor muzicieni cu adevarat valorosi de la finele anilor 1970.