Si va veni o zi, in care moartea nu va mai fi…

Mi-am facut astazi vizita bilunara la cei disparuti. Nu mi-am propus un program dar am observant ca se intampla sa merg la cimitir cam de doua ori intr-o luna. Vara mai des, iarna mai rar, pentru ca eu, inca mai pot simti caldura sau frigul.

Pasesc agale pe langa zidul unitatii militare din Brazda si apoi patrund in vastul univers al mortii printr-o spartura ce este neoficial, un fel de poarta nordica a cimitirului Sineasca.

In apropiere, calcand printre morminte, unele ingrijite altele pustii si date uitarii, fac prima halta.

O salut pe matusa Florenta, o femeie minunata pe care noi o strigam cu apelativul “mama Rentig”, apoi pe matusa si unchiul ei disparuti de mult dar cu care in eternitate, imparte un loc atat de trist.

Le aprind o lumanare fiecaruia si mi-e ciuda ca nici macar acuma, la mai bine de un deceniu de la moarte, n-am reusit sa-i prind la cap o cutie in care lumanarile sa nu mai fie stinse la prima adiere de vant.

De fiecare data cand ajung aici mi-o rememorez in diverse ipostaze, simpatica, vorbareata, usor raraita, miniona, uneori colerica.

Ma odihnesc pentru un fum, doua de tigara pe gardul metalic din vecinatate si-mi arunc ochii pe crucile din preajma. Unii s-au stins de mult, fotografiile sunt aproape sterse de patina timpului, altele sunt proaspete, semn ca cineva mai fiinteaza si isi mai reaminteste.

E tulburatoare “literatura” pe care o descoperi vrand-nevrand pe diverse monumente funerare. De la versuri demne de cimitirul din Sapanta si pana la fragmente triste din mari poeti ai literaturii universale, in locul acesta plin de linistea mortii, ti se deschid pagini intregi de literatura.

Tigarea e inghitita indefinit de vazduh. O las pe caldaram la picioare si apoi o strivesc cu varful pantofului de parca mi-ar fi teama ca nu cumva iarba uscata si amortita de frig de prin prejur sa nu se aprinda.

Deodata, ca o naluca, in fata mea apare o femeie intre doua varste care sparge linistea locului. Ma intreaba de parca m-ar cunoaste de-o viata: “Mai vorbeste?! Nu-i asa ca nu mai vrea?! Nici al meu!! A plecat de trei saptamani!! Mai vorbeste?!”

Apoi ca si cum n-ar fi fost, imi intoarce spatele si pleaca spre locul de veci al barbatului ei. O aud bocind, jelind, stragand cu o voce rascolitoare care parca taie timpul in doua: “Tataaaieeee!!!” apoi totul se stinge brusc asa cum de altfel si incepuse.

Mai privesc odata mormantul, crucea de fier infipta adanc in pamant ca o relicva neinsemnata a unei lumi de mult apuse si plec.

Urmeaza “grosul” inaintasilor mei pe care-i gasesc la locul lor, asezati unul langa celalalt ca intr-o hora infinita, pe aleea centrala.

“Algoritmul” nenorocit se desfasoara de fiecare data la fel: prind lumanarile din geanta nelipsita de pe umar, le scot cu dintii ceara de la capat pentru dezgolirea fitilului, cobor apoi pe vine si le aprind pe rand, pentru lumina sufletului fiecaruia, mereu in aceiasi ordine: tata, mama, varul, bunica, bunicul, unchiul.

De fiecare data asa de treizeci de ani.

Desigur, la rastimpuri s-a mai adaugat putina ceara pentru un suflet plecat dintre cei vii, caci moarte nu cunoaste din toata artimetica, decat semnul adunarii.

Var o tigare intre buze si in linistea fumului , mi-i rememorez pe fiecare in parte. Imaginea unchiului e cea mai difuza, caci a murit acuma aproape patruzeci de ani, pe cand eram un tanc. Cea mai proaspata e a mamei ce doar un an are de cand s-a stins.

Privesc iedera ce-ambratisat monumentul precum bratele unui trup ce nu imbatraneste niciodata si care vara sunt cautate de zeci si sute de albine.

Pe aleii, aceiasi tigani ce par vesnici si pe care ii stiu de cand veneam aici cu bunica, fac glume, vorbesc tare, se incalzesc la un foc facut ad-hoc. Moarte pe ei nu-i atinge. Te-ntreaba de o tigare daca te vad fumand ori de “o mie de lei” daca esti mai bine imbracat.

Nu le dau atentie si cobor de asta data spre iesirea principala. In cerul gurii simt gustul de ceara cu dintii usor invaluiti de materia aceea vascos-lipicioasa, pe care ma grabesc s-o indepartez.

Soseaua e plina de turisme chit ca-i duminica. Viata continua.

Moartea, s-a oprit la poarta cimitirului si-mi face cu mana pentru vizita de saptamana viitoare…