Parc-a fost ieri…Nu stiu cand au trecut acesti douazeci si cinci de ani de la Revolutie! Acuma, privind in urma, imi pare ca timpul s-a scurs greu pana in decembrie 1989 si apoi lesne, impins parca de la spate de ceva nevazut, dupa acel punct de cotitura al istoriei nationale. Nu cred ca sunt singurul care am acest sentiment.
Evenimentele de acuma un sfert de secol (!!) imi par cu atat mai importante cu cat imi amintesc ca ne intrase in sange tuturor ca de sistemul acela infernal nu vom scapa niciodata. Asta se datora lectiilor de indoctrinare carora eram supusi in anii de scoala, ori in imbecilele emisiuni sau articole ale presei comuniste.
“Comunismul – ultimul si cel mai dezvoltat stadiu al societatii omenesti!” Cati dintre noi, cei “sariti” de o varsta, am uitat asta?! Erau vorbe care au lucrat de zor in subconstientul nostru colectiv. Si deodata iata ca minunea s-a produs.
Ca a fost revolutie sau puci chiar nu conteaza. Cert este ca ajutati de Gorbaciov – acest om ar trebui sa aiba cate o statuie in fiecare capitala din fostele tari satelite Moscovei – si de Europa Libera am reusit sa scapam de un sistem politic criminal.
Mi-amintesc cum stateam cu urechea lipita de aparatul de radio (vorba vine, ascultam seara de seara tare si atat cat se putea de clar, incat si vecinii mei puteau sa auda vocile inconfundabile ale celebrului post de radio) sa ma pun la curent cu evolutia politica din Romania.
Si deodata a fost explozia de la Timisoara. Am si acuma in urechi sunetele acelea groaznice ale zile de 17 decembrie 1989 difuzate de postul american ce emitea de la Munchen, cand s-au auzit primele focuri de arma, vuietul si strigatele oamenilor, infernul care era in desfasurare in capitala Banatului. O vara de-a nevesti-mii era studenta pe malul Begai si martora a evenimentelor, povestea oripilata despre crimele facute de armata romana aflata inca sub “indrumarea” comandantului suprem…
Europa Libera ne-a dat painea, sarea si eventual cutitul pentru ceea ce a urmat. Emil Hurezeanu, Neculai Munteanu, Serban Orascu – Dumnezeu sa-l ierte, tocmai ce am citit ca a incetat din viata la o varsta venerabila – si toti ceilalti doar ca nu ne indemnau direct sa ne luam destinul in maini si sa iesim in strada.
Au fost zile in care cu greu am putut sa pun geana pe geana iar incepand cu 21 decembrie pana spre Craciun nu cred ca am dormit mai mult de cateva ceasuri. Adrenalina curgea nestavilit prin venele mele iar de somn nu-mi pasa. Nu simteam oboseala.
Spulberarea comunismului parea un vis atat de indepartat, de ireal, de fantomatic, incat atunci cand s-a intamplat ne-a aruncat pe majoritatea noastra intr-o stare de veghe aproape perpetua.
Cu clipele acelea astrale romanii nu se vor mai intalni prea curand. Magia lor e greu de descris in cuvinte si doar cei ce le-au trait le pot rememora cu maxima acuitate.
Si totusi, un lucru nu-mi da pace chiar si dupa atata amar de ani de atunci.
N-am fost participant la Revolutie, n-am iesit in strada, n-am vocatie de erou. Intr-una din seri insa, cei de la Europa Libera ne-au indemnat ca in seara de Craciun – daca bine-mi amintesc – sa stingem luminile (intr-o noapte in care toate luminile casei trebuiesc aprinse!) iar in fereastra sa punem o lumanare aprinsa.
N-am mai apucat sa facem acest gest, pentru ca romanii au apasat dintr-o data intreruptorul invizibil care a aprins lumina in toata tara.
Stau insa si ma intreb daca as fi avut curajul sa fac acel gest. As fi stins luminile in casa, as fi aprins o lumanare si as fi aninat-o in fereastra? As fi avut oare curajul necesar sa fac un gest de solidaritate cu cei ucisi in Timisoara?
Geratia tanara, cea care a venit dupa noi si care astazi da nastere urmatoarei generatii nu-si poate imagina lipsa puterii ori curajul de a face un astfel de gest, ce pe mine unul, inca ma macina ori de cate ori se apropie sarbatorile de iarna.
Sper insa ca niciodata sa nu afle…
Leave a Reply