Sa te fereasca Dumnezeu sa ai o problema pe care esti nevoit s-o rezolvi la tribunal!
La sfarsitul lui decembrie guvernul ne-a tras un sut in cur mie si altor cateva mii de angajati din ANIF. Cica s-a facut “restructurare”.
S-o fi facut, dar a fost o miscare ordinara prin care in companie au ramas din 5000 de oameni (la nivelul intregii tari desigur) cam 1500, in marea lor majoritatea posesori de carnet de partid pedelist.
In contractul colectiv de munca era stipulat ca daca primim sutul in cur cu “spitul” – asa cum s-a intamplat – ni se platesc cateva salarii compensatorii.
In cazul meu spre exemplu, e vorba de “trei bucati mari si late / adunate si impozitate”.
Sunt niste bani cu care as mai acoperi din gaurile poz’narelor ciuruite de parca in ele s-ar fi desfasurat batalia pentru Berlin.
Dar cum guvernul e ultima instanta din tara de la care sa te astepti la ceva onorabil, adica sa-si respecte cuvantul si legea facuta tot de el, ma vad nevoit sa-mi revendic banii prin intermediul purtatorilor de roba.
Fie ei magistrati, fie avocati. Aici e o chestiune doar de pozitionare in sala de judecata, stiti voi.
Am fost deunazi la tribunal sa depun plangerea sau cum s-o fi numind, formulata usor ambigu de un jurist nu foarte experimentat.
Acolo era o inghesuiala ce mi-a adus pe loc aminte de cozile interminabile de la carne de pe timpul “societatii multilateral dezvoltate” pe orizontala a lui Ceausescu. Noroc ca aveam o cunostinta care a intrat peste rand si am terminat repede cu judecatorul de serviciu.
Dar – si aici intervine problema – am nevoie de un reprezentant legal, adica de un avocat. N-am patruns in viata mea intr-o instanta de judecata, am cunoscut si stiu cativa avocati, dar mai mult de a schimba vorbe de complezenta atunci cand ne intalnim, nu am avut de-a face.
Stiam din filme sau din carti ca avocatii sunt – daca nu cei mai detestati membrii ai societatii atunci cu siguranta printre cei mai detestati. Astazi, cand am stat de vorba cu un specimen roman din breasla avocatilor m-am convins ca povestile din filmele americane sunt adevarate.
Imi vazuse dosarul – de fapt un banal litigiu de munca ce ar trebui sa lamureasca rapid daca statul imi plateste sau nu salariile compensatorii, asa ca l-am intrebat lucrul cel mai important in orice afacere.
Caci avocatia ca multe alte profesii liberale e tot un proces de vanzare – cumparare: eu achizitionez pe holurile tribunalului, intr-o carciuma sau intr-un cabinet de avocatura priceperea ta in vorbe (se presupune ca ea exista) ca sa imi castigi cauza.
Cat costa “afacerea”? il intreb usor stingher pe preopinentul meu imbracat impecabil, care isi atarnase dezinvolt pe umar roba, semn ca era pregatit pentru vreo pledoarie in fata completului de justitie. “Cinci milioane” imi raspunde avocatul fara sa clipeasca.
Nu stiu care sunt preturile in oborul justitie romanesti.
Cu cat se cumpara castigarea (sau pierdera..) unui proces, cat valoreaza zisele unui avocat, cum merge cu judecatorul asta, cum procedeaza magistratul alalalt, dar suma avansata de (potentialul meu) aparator m-a lasat pentru cateva momente fara glas.
Atunci m-am gandit infricosat: “Pai bai nea Prodane, daca pentru un cacat de procesu’ pulii esti nevoit tu somer sa scoti pardalnica asta de suma din buzunarul ciuruit de banci si nu de katiusele sovietice, ce faceai daca il pocneai pe vreunul si acuma aveai un “penal?!”
Raspunsul e simplu si vine direct din jargonul mahalalei pe care am copilarit: beleam caricioplanul!
Adica pe semne ca vinzi masina, casa, copii, nevasta, patul si masa ca eventual sa scapi cu vreo condamnare cu suspendare…
Douazeci si doi de ani de democratura au scos din noi un lucru esential, urat mirositor si de neoprit. El se cheama lacomie.
Nu mai ai mama, nu mai ai tata, nu mai ai rude ori prieteni caci in relatiile cu ceilalti, totul poate fi fermecator pana cand vine vorba de bani.
La auzul acestui cuvant infam, o pereche de cornite nastrusnice se itesc deodata din sufletul ori din firea bipezilor care aparent par a fi oameni, ies hidos la suprafata si ii transforma pe loc in fiare ai jungle urbane.
Vorbele lui Lenin ce atarnau odinioara pe peretii clasei mele de scoala generala scrise cu litere negre pe fond rosu “Invatati! Invatati! Invatati!” s-au transformat irevocabil si dezgustator intr-un mult mai pamantean dicton ce s-a materializat uluitor de repede intr-o stare bolnav-sociala de fapt: “Faceti bani! Faceti bani! Faceti bani!”
