In toamna acelui an intram la liceu.
Pana atunci mai erau totusi vreo sase luni.
Televizorul nostru “Electronica” de o seama cu mine, era in camera alaturata bucatariei. Priveam un film bulgaresc imbecil impreuna cu “Grasi”, bunica-mea.
Ceilalti ai casei era imprastiati prin camere.
Deodata, zidurile au inceput sa trosneasca apucate parca de streche, geamurile sa tremure provocand un zgomot sinistru si catastrofa sa cuprinda in bratele ei lacome inceputul sfarsitului lumii.
Se cutremura pamantul.
“E cutremur! striga instantaneu bunica-mea speriata. Cheama-i pe toti incoace!” Zgaltaiturile se dezlantuiau din ce in ce mai puternice, iar eu, care nu reusisem niciodata sa deschid ivarul usii de la bucatarie acuma ferecat pentru ca ne pregateam de culcare, doar am pus degetele si ca prin farmec, am iesit afara.
Ne-am adunat rapid in mijlocul curtii, impreuna cu Grasi, cea care, speriata si ea cumplit, imi spusese mai devreme sa-i adun pe toti sub acelasi acoperis.
La orizont un foc rosu aprinsese cerul si un vuiet infricosator isi facea loc spre timpanele noastre care data fiind sperietura, percepeau inmiit orice sunet.
Cosurile casei vecinilor mi se pareau ca joaca pe acoperis ca niste margele prinse pe o sfoara putrezita iar sub talpi asteptam parca pamantul sa crape si sa ne inghita pe toti fara putinta de scapare.
Pana la urma furia naturii s-a potolit.
Un vacarm abia perceptibil pusese stapanire pe oras. Dupa vreo jumatate de ora tata, care copil fiind traise si cutremurul din 1940, a fost primul care a intrat in casa.
Dupa catva timp, cu toate insistentele celorlalti s-a culcat.
Normal, in asemenea situatii iau nastere zvonurile. Unele dintre ele spuneau ca noi replici si mai puternice vor aparea. N-a fost asa. Maruntaiele pamantului si-au facut damblaua si apoi s-au potolit pentru cine stie cate decenii.
Replici au fost la rastimpuri, la cativa ani diferenta. Cele mai puternice imi amintesc, sau asa mi se pare acuma, au fost in 1986 si apoi in 1990. Dar niciuna nu s-a ridicat la “inaltimea” de netagaduit a “Marelui Cutremur” din seara de 4 martie 1977.
In noaptea aceea am cutreierat insotit de prietenul meu Petrus intreg orasul.
Tatal lui, un prestigios farmacist al Craiovei, isi parcase de teama unor eventuale prabusiri ale cladirilor din jurul curtii, autoturismul Dacia 1300 in micul scuar din fata bodegii “Tarancuta”. Parca vad si acuma masina crem inmatriculata cu numarul 1-Dj-7429 cum statea acolo, aproape de casa amicului meu si care, din cand in cand, era supravegheata de proprietar.
Petrus a luat cu el un aparat de fotografiat cu care a realizat nenumarate fotografii in orele imediat urmatoare dezastrului care prinsese oamenii intr-un fenomen natural grav si imposibil de prevazut ori de controlat.
Ar fi trebuit sa prinda pe banda de celuloid diverse instantanee ale unor cladiri distruse, ale oamenilor care – unii dintre ei – pierdusera tot in decurs de cateva clipe.
Din pacate, fotografiile acelea care astazi, cine stie, poate ar fi valorat o avere, nu au vazut lumina zilei niciodata. Nu stiu ce s-a intamplat cu filmul. Poate s-a voalat, poate data fiind lipsa blitz-ului pozele n-au iesit, poate a fost pierdut, cert e ca fotografiile n-au existat niciodata.
Acuma, peste vreo doua ceasuri, iata ca se implinesc treizeci si cinci de ani de la Marele Cutremur.
Parc-a fost ieri.
Parca ii vad pe ai mei iesind cu mic cu mare in mijlocul curtii zgaltaita la propriu de furia naturii.
Treizeci si cinci de ani!
Cam cat media vietii unui om!
Existenta si-a continuat ritmul dupa sincopa din seara de martie ’77 dar clipele acelea nu le voi uita niciodata.
A fost doar un semn pe care Dumnezeu ni l-a aratat aproape stragandu-ne: “Baieti, tot eu raman la putere. Aveti grija! Doar eu am dreptul sa pedepsesc!”
Ce-i drept, uneori o face cu asupra de masura…
