mirceaprodan.com

politica, film, muzica

  • Home
  • About
  • Contact
  • Books
    • Cum sa programezi in Python (python romana)
    • Imbroglio (Elegie pentru roluri mici)
    • Calatorie in lumea lui Marx
  • Mircea’s Online Radio

Romania. O definitie..

January 14, 2012 By duke2007 Leave a Comment

M-a oprit deunazi o femeie pe care o stiu de mult.

A crescut sub ochii mei pe o straduta laturalnica mai deocheata a cartierului unde salasluia si cel mai bun amic din copilarie. Nu indraznise niciodata pana atunci sa mi se adreseze. Doar un banal salut si atat.

Femeie simpla, la vreo patruzeci de ani, din parinti simpli si casatorita de mult. Copiii ei – chit ca-i mai tanara binisor ca mine – sunt mai rasariti ca ai mei. Cand esti foarte sarac singurul lucru care-ti ramane e pe semne sa te impreunzei putin dupa sau chiar in timpul pubertatii.

Motivul pentru care a indraznit sa ma acosteze e unul pe cat de banal pe atat de dureros si malign in Romania contemporana: gasirea unui serviciu.

Nu stiu cata carte are vecina mea de cartier. Nu sunt sigur ca a terminat gimnaziul. Cu toate astea mi-a dat de inteles ca munceste intr-un loc mizerabil.

“Stiti, as vrea sa-mi spuneti cum sa fac?! As vrea sa intru in audienta la primar dar nu mi se permite…”

Odinioara am lucrat in prefectura. Oamenii care ma cunosc au mereu sentimentul ca (inca) lucrez in “primarie”.

Cetatenii, in marea lor majoritate nu fac nicio deosebire intre institutiile de vaza ale orasului: prefectura, consiliul judetean sau primarie. Din acest motiv cand imi vorbesc , din spusele lor se degaja o unda de respect deloc meritata. Dar asa e romanul, obisnuit ca vremurile sa fie peste el si atunci cand da ochii cu “autoritatea statului” sa-si plece teasta.

I-am spus cunoscutei ca oricine are dreptul sa intre in audienta, ca e un dat, din cate stiu, prin lege. Mi-a raspuns ca ei nu i se permite.

Cand esti sarman, prost imbracat si cu capul plecat, jigodiile de functionari simt o placere diabolica sa te umileasca si mai tare. Vorba ceea, “pana la Dumnezeu te mananca sfintii..”.

“Si totusi, de ce vrei sa intri in audienta? Cu ce te poate ajuta primarul?!” am intrebat-o pe femeia din fata mea saracacios imbracata. “Pai stiti dom’ Prodan, scot astia niste locuri la matura…Sa matur pe strada, stiti…”

Am ramas marturisesc usor blocat la auzul vorbelor ei. Deci ca sa “prinzi” un post de maturator iti trebuie pila la primar! Asa ceva chiar mi se pare iesit din comun.

Pe cand eram in clasele primare, atunci cand nu invatam ca sora-mea care a fost cum s-ar spune, foarte buna de carte, ai mei ma amenintau ca voi ajunge “maturator pe strada”.

Din acele zile ale copilariei mi s-a intiparit in minte pe veci ca cea mai josnica si degradanta profesie de pe lume este “maturator pe strada”…Dar asta se intampla in vremea mult hulitilor comunisti!

Am facut o revolutie, l-am omorat pe Ceausescu, ne-am pricopsit cu cocktail-capitalismul neaos ca sa ce? Ca meseria privita drept cea mai nedemna de pe piata muncii, adica aceea de a manui matura pe strazile orasului sa capate rangul astral de a fi procurata prin intermedul pilelor sau a audientei la primar!

Asta da evolutie sociala spre care “am tanjit” in decembrie ’89!

Pana la urma nu te mai mira nimic.

Citesc ca distinsa Curte Constitutionala nu gaseste altceva mai bun de facut decat sa dea verdicte cu privire la cainii vagabonzi!

Pai daca o asa instanta alcatuita ce-i drept, din betivani batrani si puhavi se vara intr-o astfel de problema, unde mai e demnitatea statului roman?

Caci daca demnitate nu exista acolo sus, unde magistratii CC judeca relatia oameni – caini in loc sa judece impartial doar faptele semenilor, unde presedintele intra in direct la un post de televiziune ca sa traga o cearta cu invitatii din studio, ce demnitatea sa mai ai ca banal cetatean ce are nevoie de pile pentru a “deveni” maturator?!

Asta nu e tara, e o minciuna pe care Dumnezeu cand a plasmuit lumea i-o fi spus-o lui Sfantul Petre din motive de plictiseala…

Filed Under: Oameni,Fapte,Intamplari

Cand maneaua va ajunge la putere

January 8, 2012 By duke2007 Leave a Comment

Pe cand aveam vreo saisprezece ani am descoperit la un prieten muzica.

Era inconjurat de cativa colegi de clasa destul de snobi, baieti de familii bune din oras, cu conexiuni culturale mai ridicate decat restul.

Am mai scris pe site despre acea intamplare memorabila care a fost doar scanteia ce m-a apropiat pentru totdeauna de muzica rock autentica. In timpurile acelea ne imprumutam infrigurati de emotie unul altuia benzi de magnetofon, casete audio (doar ce aparusera in Romania) si mai rar discuri de vinil (deloc scumpe dar foarte greu de gasit).

Cultura muzicala ne-o alcatuiam de la Europa Libera sau, la cate un sfarsit de an, din vreun almanah “Flacara” prin care mai gaseam cate un articol despre fenomenul rock extern, pierdut printre paginile pline de imbecilitati ale publicatiei.

Muzica pe care noi o ascultam extaziati, despre care ne formam si schimbam pasionati opinii si care, mai presus de orice, ne-a facut adolescenta frumoasa, era “rostita” de maestrii incontestabili ai “poeziei” rock-ului: Beatles, Led Zeppelin, Yes, Queen, Purple, Who si multi altii.

Cu siguranta faptul ca era privita de catre autoritati cu temeri si aproape interzisa oficial, ne facea si mai perseverenti in imitarea idolilor. Cu cat “interzisul” era mai accentuat, cu atat vrerea noastra de a stii totul despre ceea ce era interzis devenea mai mare.

Si mai era o paradigma de care mi-am dat seama destul de repede in acele vremuri: cu cat liceul unde adolescentii invatau era mai prestigios, cu atat “stacheta” gusturilor culturale – adica acelea care ne definesc (si deosebesc) ca oameni – era mai ridicata.

Din pacate astazi fenomenul de atunci aproape a disparut sau are un comportament deviant.

Din acest punct de vedere, imi pare destul de dificil sa faci deosebirea intre tinerii unui grup industrial de trei lei din oras si cei care apartin liceelor de elita.

Diferentele sunt date de bani, de modul cum unii se imbraca si frecventa schimbarii hainelor “de firma”, de autoturisme (unii le au, altii tanjesc si poate vor tanjii toata viata dupa ele..) de cluburile in care isi macina viata frageda dedulcindu-se deja la alcool, tutun, eventual droguri si desigur, o viata sexuala ce debuteaza la varste anormal de reduse.

Gusturile muzicale bag seama insa ca sunt la fel de gaunoase si murdarite de sunetele tiganesti – melancolice ale omniprezentelor manele.

Dupa ce am participat la o petrecere in care cei implicati erau tineri “cu staif”, elevi ai unor scoli de prestigiu, am plecat cu un gust amar. As fi vrut poate ca snobismul pe care il afiseaza cu nonsalanta ori de cate ori e cazul sa fie prezent (si) in muzica lor de petrecere.

Desigur, nu am pretentii absurde, nu mi-as dori ca la astfel de evenimente tinerii de astazi sa asculte marile grupuri rock ale anilor ’70. Lumea a evoluat (?), inclusiv muzica (oare?) prin urmare nici gusturile noilor generatii nu se mai regasesc in ceea ce placea parintilor.

Dar ramai stupefiat sa vezi ca oameni aflati in formare, bine imbracati, prinsi de vicii chiar, cu telefoane si masini scumpe, clacheaza social taman cand isi pot etala cu adevarat nivelul elevatiei personale. Muzica aceea interpretata de tigani analfabeti putred de bogati, slinoasa, uneori tipata, cu versuri cretine in care “dusmanii” trebuie sa moara sau macar sa crape de invidie, ii scoala pe tinerii de astazi de pe scaune.

Cu alte cuvinte, le impinge existenta spre extaz. Si daca ei, elevi cu siguranta foarte buni ai unor licee excelente prefera o muzica soioasa, ma intreb ce se intampla la scolile “periferice” ale invatamantului preuniversitar, in care bacalaureatul a fost luat in vara trecuta de 10 – 15% dintre elevi?

Intervine si aici un paradox.

Cu cat libertatea de a-ti alege ceea ce citesti, ce asculti, ce vizionezi e mai mare (si nu se poate spune ca patrunzand intr-o librarie contemporana sau intr-un magazin de muzica nu gasesti forme de arta dupa care noi tanjeam! ) cu atat gusturile devin mai dubioase, mai lipsite de substanta, mai imbecile chiar.

Ma intrebam odinioara cum se face ca noi est-europenii stiam cu mult mai multe ca americanii. Am avut ocazia acuma vreo douazeci de ani sa verific asta. E drept, nu ne-a ajutat prea mult sa stim foarte multe despre varii domenii in comparatie cu ei, ce stiau foarte multe despre unul sau doua domenii. Poate ca de asta ei sunt acolo sus si noi aici jos.

Dar cand libertatea pe care o ai, banii pe care ti-i furnizeaza parintii (cu mult mai multi decat cei la care noi aveam acces…) nu e canalizata spre valoarea autentica data de carti bune, muzica aleasa, filme memorabile, atunci degeaba le mai posezi.

Nu spun ca am trait bine astazi sau ieri cand am fost si suntem condusi (inca) de reprezentantii generatiilor rock-ului interzis de comunisti.

Dar parca o unda de neliniste si neputinta ma cuprinde cand ma gandesc ca nu peste multa vreme, Romania va fi condusa de discipoli infierbantati de tequila ai lui Nicolae Guta si Adrian Copilul Minune…

Filed Under: Oameni,Fapte,Intamplari Tagged With: manele, Muzica, rock

Destainuirea lui “Vinetou”

January 3, 2012 By duke2007 Leave a Comment

Cand ajungi la o anumita varsta, ai sentimentul ca le-ai cam trait si vazut pe toate. Niciodata insa nu e asa, chiar daca ai fi trait trei, patru sau cinci vieti. Niciodata nu reusesti sa-l cunosti indeajuns pe cel de langa tine.

Stiam din auzite, ca Securitatea comunista a maculat, a convertit, a distrus inclusiv constiinte fragede, aflate in plin proces de formare. Dovezi in acest sens aduce Raportul Final editat de o comisie prezidentiala condusa de politologul Vladimir Tismaneanu si aparut in decembrie 2008.

In Raport se scrie despre aceste lucruri, se amintesc cazuri de copii care au fost racolati de catre politia politica a regimului comunist. Dar cand doar citesti despre ele, par pe cat de ireale pe atat de neverosimile.

Alta e povestea cand lancezind la o masa in asteptarea trecerii dintre ani, monotonia discutiilor fade ori a programelor de televiziune imbecile e intrerupta de o marturisire fara echivoc.

Veti spune ca au fost lucruri ce s-au petrecut de mult si ca regimul comunist e ingropat de o buna bucata de vreme. Poate ca asa e. Dar si mai adevarat mi se pare ca aceste lucruri sunt bine sa fie recunoscute si cunoscute, spuse, publicate, stiute de mare noastra majoritate, mai cu seama tineri.

Intr-un excelent articol, jurnalistul Dan Tapalaga face un (mic) proces de constiinta celor veniti pe lume dupa 1989, ce habar nu au despre trecutul apropiat al Romaniei.

De fapt, despre istoria traita de parintii lor.

Tapalaga aduce in atentie o intrebare infricosatoare pe care si-o pune (deloc retoric) un tanar “spalat pe creier” din zilele noastre: “cine au fost securistii frate?”

Barbatul din fata mea, pe care-l vazusem de trei ori in viata si cu care schimbasem de mult cateva propozitii razlete, si-a inceput marturisirea intre doua inghitituri de friptura.

“Stiti, cand eram intr-a noua, a venit elevul de serviciu in clasa in plina ora si m-a chemat la cancelarie.” Nimic deosebit pana aici. Totusi, vreme de o jumatate de ora dupa aceea l-am ascultat pe omul solid, rumen si cu pofta de viata povestind un crampei existential extrem de tenebros, cu o naturalete uluitoare.

Cel care-l chemase la cancelarie si care apoi l-a luat intr-o incapere separata, s-a recoamandat ca fiind profesorul X-ulescu. In fapt, “profesorul” era ofiter de Securitate venit sa racoleze colaboratori intr-unul dintre liceele de fala ale orasului in care puberul la vremea aceea doar ce-si incepuse studiile.

Ofiterul l-a luat initial mai pe departe pe elev chestionandu-l cu privire la colegi si la anumiti profesori. La un moment dat l-a intrebat despre cartile pe care le citeste ori despre personajele preferate.

De aici a izvorat si numele de cod: “Vinetou”.

“Si? Ai semnat vreun document sau?…” l-am intrebat la un moment dat neincrezator, parandu-mi ca alunecam cu discutia pe panta irealului sau a unei glume cu totul nepotrivite.

“Desigur!” a venit raspunsul barbatului de o seama cu mine care a continuat: “Am dat si doua informari. Doar doua. Dupa asta, m-au lasat in pace…”

Nu imi venea sa cred ca particip la o astfel de discutie. Securitatea – am aflat din relatarea companionului meu – era de fapt interesata de un profesor varstnic de istorie, ce facea glume publice pe seama regimului si a “conducatorului iubit”. Profesorul – care la putina vreme s-a si stins, facea trimiteri critice la partid si la liderul lui, intr-un cuvant, un educator “nealiniat” cerintelor politice comuniste.

Al doilea personaj pe care turnatorul aflat la pubertate trebuia sa-l aiba sub supraveghere era un pasionat radioamator, coleg cu el de generatie.

“Vinetou” a repetat de cateva ori ca a dat doar doua declaratii de-a lungul scurtei lui cariere de turnator.

S-a mai intalnit cu ofiterul de Securitate prin ultimul an de liceu, pe cand acesta a venit sa ancheteze un caz de o frivolitate extrema legat de o revista erotica ce a circulat printre colegii de clasa. Cu acea ocazie, dintre cei implicati in acel scandal ce poate parea tinerilor din ziua de astazi o banalitate, el a fost singurul lasat in pace.

Mai tarziu, “Vinetou” a recunoscut in fata prietenilor lui de-o viata ca a colaborat copil fiind cu Securitatea.

Nu stiu daca “Vinetou” a dat doar doua declaratii. Dupa modul cum povestea si dupa figura lui usor blajina am credinta – poate naivitatea – ca asa a fost.

Ceea ce insa m-a surprins foarte tare e ca micul turnator de odinoara devenit barbatul matur de astazi, n-a spus niciodata nimic parintilor sai despre acest moment care i-ar fi putut schimba destinul. E cu atat mai frapant acest aspect al intregii povesti cu cat primele si cel mai adesea singurele persoane la care apelam sau carora le incredintam cele mai terifiante intamplari din viata sunt parintii.

Cu toate ca barbatul nu parea a fi afectat de intunecatul lui pasaj existential petrecut cu mai bine de treizeci de ani in urma, cred ca avea o mare piatra pe suflet.

O piatra pe care o va purta pana in ultima lui clipa.

Nu stiu daca am reusit prin simpla mea prezenta sa-i capat increderea necesara unei astfel de destainuiri. Se poate intampla. Dupa cum nu stiu daca am fost singura persoana caruia de-a lungul vremurilor, “Vinetou” i-a destainuit numele de cod.

Pana la urma, nu eram singur ci insotit de sotie ori prietenii nostri comuni. A fost deci o marturisire publica. Un lucru e insa de netagaduit: au fost cu siguranta cele mai interesante dar si cele mai triste fraze pe care l-am auzit de multa vreme incoace.

Iarasi, nu stiu daca pot sa-l acuz in vreun fel pe omul acesta.

Simplificand la modul egoist lucurile, el nu mi-a afectat mie viata. Si mai mult ca sigur, nici pe a celor supravegheati si turnati de el.

Este insa mai mult ca sigur ca “Vinetou” are o constiinta peste medie, ce nu-i da defel pace si care ii da ghes sa scoata la lumina, dupa decenii intregi, demonii intunecati ce inca salasluiesc in propriul suflet.

Cati altii pe care ii cunoasteti de timp indelungat si pentru care “ati baga mana in foc” dar care poate or fi fost colaboaratori ai Securitatii au facut un astfel de gest? Eu nu am intalnit niciunul cu toate ca stiu (si ma stiu) o multime de oameni.

Si atunci, incercand un raspuns oarecum indefinit la intrebarea retorica a novicelui preopinent al lui Dan Tapalaga, securistii au fost si sunt inca printre noi.

Poate unul dintre ei a fost chiar tatal pustanului imbecilizat de media contemporana.

Dar cu siguranta multi alti securisti cu functii mai mult sau mai putin inalte candva, ne hotarasc si astazi (prost) destinele asa cum cu mana de otel au facut-o odinioara, de-a lungul a aproape cincizeci de ani…

Filed Under: Oameni,Fapte,Intamplari Tagged With: elev, racolare, Securitate, turnator

Revenirea

December 29, 2011 By duke2007 Leave a Comment

Trenul isi incetini si mai mult mersul. Isi lua bocceluta pe care o tinuse tot drumul la picioare, privi speriat imprejur, se ridica si iesi pe culoar. In gara veche a orasului erau doar cateva suflete ratacite in dupa amiaza torida de vara.

Vazu undeva in stanga niste tarani ce mancau dintr-un pachet, in dreapta vreo doi barbati sumbri iar in fata o dama imbracata indraznet careia ii admira pulpele incarcate perfect de carne.

“S-a schimbat lumea…” isi zise si dupa ce porni agale spre casa isi aprinse o mahoarca.

Tusea des si uscat. Capatase tuberculoza in urma cu doi sau trei ani pe cand era la Aiud. Acuma era oarecum in convalescenta.

Pasii il purtau molcom de-a lungul bulevardului Garii care i se parea ca suferise de la ultima intalnire, modificari substantiale.

Cand se apropie de intersectia cu strada Mihai Eminescu, in pieptul lui obosit de boala si tutun inima incepu sa-i bata mai tare. Era la vreo trei sute de metri de casa.

Nimeni nu stia ca se intoarce. Nimeni nu mai stia nimic de el de ani buni. Familia, se gandea privind dalele mici si patrate ale trotuarului, ii facuse probabil si cateva parastase.

Isi reaprinse o tigare in dreptul viitorului restaurant “Tarancuta” cand o coti la dreapta.

Deodata, dupa ce trecu de constructia ce multi ani inainte si multi dupa aceea a stat cu mult iesita in strada, ii aparu in fata la vreo suta de pasi, casa batraneasca.

O neliniste surda il cuprinse pe dupa umeri, apoi ii lua in stapanire pieptul, stomacul si picioarele. Era cam trei dupa amiaza. Ajunse in dreptul portii de lemn si privi in curte printre uluci. Liniste. Oamenii dormeau.

Facu cativa pasi sa-si potriveasca alt unghi de vedere, poate cine stie, o aparea cineva. Trecura minute bune pana indrazni sa incerce poarta. Aseza mana sovaielnic pe cleanta, apasa dar ivarul era pus. Apoi merse sub fereastra inalta a camerei de la drum, se ridica pe varfuri si ciocani usor de cateva ori.

Storurile grele erau trase, semn ca inauntru, cineva se odihnea. Reveni in dreptul portii si mai scoase o mahoarca din pachetul cu tigari fara filtru.

Din fundul curtii sosi in fuga o potaie neagra ce latra de mama focului vazand un strain care da tarcoale in strada. “Corbea! Ce faci ma’ baiatule?!” il striga cu voce joasa ca pentru a nu speria cumva vipia ce cobora din inaltul cerului.

Cainele care pana atunci dadea sa rupa poarta ridicandu-se “fioros” pe uluci si aratandu-si coltii, tacu fermecat si el de intalnirea neverosimila si incepu sa se gudure dand din coada.

Dintre toti ai casei o singura persoana nu se odihnea in acea dupa amiza fierbinte a zilei de 25 iunie 1956.

Era bunica “strainului” care acuma incerca pe la porti. Batrana se apropie, timp in care nu conteni sa intrebe: “Cine esti dom’le? Ce vrei? Ce incerci la poarta noastra? Ce doresti, n-auzi?!”

Cand fu indeajuns de aproape pentru a-i raspunde, barbatul inalt si slab care astepta tacut in fata portii zavorate rosti mai mult pentru sine: “Mamitico?!! Nu ma mai recunosti?!”

Realizand ca acela care ii raspunse era nepotul ei pe care nu-l mai vazuse de ani buni si pe care-l credea de mult plecat dintre vii, batrana isi pierdu firea si se pravali la pamant.

Bataile din fereastra de mai devreme isi facusera efectul. Sora fostului detinut de pana ieri, care atunci cand fusese arestat era inca adolescenta iar astazi era femeie maritata si la casa ei, auzise loviturile in fereastra, apoi larma facuta de Corbea si alertase toata familia. Fara ca cineva sa i-o spuna, Florenta simti – niciodata n-a stiut cum – ca fratele ei de mult plecat se intorsese din infernul gulagului romanesc. “Mamaaaa! A venit Lesi! Sculati-va! A venit Lesi!!” striga ea topaind zgomotos pe sala lunga si desteptandu-si parintii muti de uimire si mai ales de fericire.

“Lesi” a fost primit triumfal de intreaga familie.

A reusit cu acea ocazie sa-si cunoasca si cumnatul pe care pana atunci nu-l vazuse niciodata. Asa cum se cade, “strainul” a fost asezat in capul mesei si i s-au pus in fata bucate alese, cele mai alese care se puteau gasi la acea ora in casa.

Era inconjurat de intreaga familie. La scurt timp a sosit si Mita dimpreuna cu barbatul ei, matusa fostului detinut si sora bunicii mele, cea care neavand copii il iubea si-l pretuia cu asupra de masura.

Bunicul cazut in genunchi ii spala cu lacrimi picioarele, bunica plangea la randul ei atingandu-l, pipaindu-l si nevendinu-i sa creada ca feciorul ei s-a intors dintre “morti”. Florenta simtea un inconfundabil amestec de bucurie si tristete. Mita il privea si se ciupea de mana sa fie sigura ca totul se intampla aevea.

Doar barbatul trist, slab si cu buzele carnoase oranduite pe un chip ce parea neverosimil de lung tacea. Abia s-a atins de mancare. Cand deschidea gura, vorbele ii erau rare si aproape de neauzit. Fusese invatat ca sa taca. Fusese torturat ca sa vorbeasca.

Inevitabil viata si-a reluat ritmul de altadata, facut tandari in urma cu sase ani, pe cand, de pe strada, a fost arestat si condamnat pentru fapte “impotriva democratiei populare”. Avea atunci, la momentul fatidic, doar douazeci de ani.

Dupa ce a revenit la normalitate – daca se poate numi astfel – tata – caci despre el este vorba – a continuat sa fie hartuit la rastimpuri, de catre Securitate.

Pana intr-o zi frumoasa de toamna din 1978 cand satul de anchetele pe care le crezuse uitate dar reluate cu inversunare de catre ofiterii de Securitate si-a pus capat zilelor.

“Normalitatea” existentei tatei de dupa venirea din gulag in acea dupa amiaza de vara a tinut doar douzeci si doi de ani.

Filed Under: Oameni,Fapte,Intamplari Tagged With: detinut politic, gulag, inchisoare

Cand Jerry a intalnit-o pe Amber

December 27, 2011 By duke2007 Leave a Comment

Jerry a cunoscut-o pe Amber imediat dupa cel de-al Doilea razboi mondial.

Avea 16 ani.

Era mai mare ca el cu patru ani. A fost dragoste la prima vedere. S-au casatorit repede, stiti cum e, iubirea te ia…taras.

Nu le-a pasat ca sunt de culoare intr-o lume care inca nu inventase “political correctness”.

Jerry deprinsese meseria de brutar.

Tot asta a facut si dupa ce-a fost luat in armata. Incepuse razboiul din Coreea. Apoi, pentru ca i-a placut viata cazona, a lucrat vreme de patruzeci de ani in US Army. Brutar pe diverse vase de lupta dar si la fortele terestre.

A “facut” si Vietnamul.

A simtit ororile razboiului pe pielea sa intr-o noapte cand baza militara i-a fost atacata prin surprindere de catre “charlie” mici si cu ochii oblici. A fost nevoit sa puna mana nu pe aluat ca de obicei ci pe o pusca si sa dea gata vreo trei galbejiti. Pentru bravura asta a fost decorat chiar de secretarul apararii intr-o festivitate pe care n-o s-o uite niciodata.

Mereu, purta la piept, chiar sub decoratia primita de la Guvern, acolo unde-si tinea actele, fotografia lui Amber.

Ea statea acasa si avea grija de cei trei copii. Jerry castiga indeajuns incat sa isi permita ca Amber sa aiba grija de gospodarie. Pe atunci asta era regula in America: tatal aducea banii si mama ingrijea casa.

La ceremonia de la Pentagon, Amber i-a stat aproape. Era foarte mandra de Jerry, negrul cu buze bogate, nu prea chipes dar cu suflet mare, ce o fermecase in urma cu mai bine de douazeci de ani.

Copiii i-au crescut si s-au asezat la casele lor. Au venit nepotii, vreo unsprezece si mai apoi, cand lui Jerry parul ii albise neverosimil, stranepotii. Multi si ei, vreo treizeci. Cel mare era deja student la o universitate de prestigiu, cel mai mic abia plecase in picioare.

Cand a parasit serviciul militar dupa aproape patruzeci de ani, lui Jerry i-a fost organizata o ceremonie.

Americanii se pricep la asta.

A fost invitat sa ia masa cu presedintele Reagan, alaturi de alti zece sau cinsprezece veterani. Jerry, cel care toata viata luptase cu faina, apa si drojdia, se simtea implinit.

Copiii ajunsesera la maturitate, nepotii isi intemeiasera familii, stranepotii erau deja mari. Familia lui Jerry era imprastiata prin toate colturile Americii. Se strangeau toti – sau aproape toti – de Ziua Recunostintei ori de Craciun.

Cu toate ca timpul se adunase straturi- straturi pe umerii lor din ce in ce mai incovoiati, Jerry era cel care “facea piata” ori de cate ori era nevoie.

In cartier era o celebritate.

Cu toata pielea lui tuciurie, Jerry era respectat de localnici. Locuise alaturi de Amber in aceiasi casa decenii intregi. Chiar si la Wall-Mart-ul urias aflat la vreo doua blocuri distanta era cunoscut. Tinerele de la casa il intrebau mereu de sanatate si de sotie.

Inainte de a pleca spre supermarket, Jerry se sfatuia cu Amber ce trebuia sa cumpere. Ea ii facea o lista – nu prea mai aveau tinere de minte – la care si el adauga ceea ce stia ca mai trebuie. Se orienta la fata locului, cum ar veni.

In dreptul usii, Amber ii aranja cravata veche kaki la care nu voia sa renunte in ruptul capului si-l saruta pe frunte. Asa facuse vreme de saizeci de ani.

Jerry a privit-o pe Amber cu strangere de inima si i-a spus cu inconfundabilul sau accent din sud: “Intr-o juma’ de ora sunt inapoi..”

Apoi a iesit pe usa si s-a indreptat spre Dodge-ul batran, mai batran ca buna parte dintre nepotii lui.

La o aniversare, copiii au vrut sa-i cumpere o masina noua dar Jerry s-a opus cu inversunare. Masina aceea care se invechise moral ii era apropiata precum un frate pe care nu l-a avut niciodata.

Imbatranisera impreuna.

Model vechi, de pe la inceputul anilor ’70, Dodge-ul era la fel de cunoscut in cartier ca proprietarul. In urma cu cativa ani niste pustani bauti vrusesera s-o ia pentru o tura dar au fost surprinsi de politie. Jerry n-a depus plangere. N-au vrut nici el nici Amber. “Copii…” – au zis impaciuitori intr-un glas cand ofiterul de politie a insistat s-aplice legea.

Ajunse cu caruciorul la masina. Deschise portbagajul si isi puse in ordine pungile cu cumparaturi. Craciunul era peste trei zile, asa ca si alimentele pe care le cumparase erau pe masura.

Casa lor nu prea mare avea sa se umple de glasul copiilor. Jerry se simtea mandru. Astepta cu drag ca alaturi de Amber sa se apuce de preparate. El facea painea pentru astfel de ocazii, prepara si cocea prajiturile, era un barbat de isprava. Nu mai avea aceiasi viteza ca altadata, dar indemanarea nu-i pierise deloc.

Prajiturile lui erau minunate. Cand ajunse in dreptul casei si opri masina simti pret de o clipa ca ceva nu e in regula. Deschise usa cu primul rand de pungi pline de cumparaturi in brate si striga asa cum facea de fiecare data: “Amber! Am ajuns!” Dar nimeni nu-i raspunse.

Nu se intamplase niciodata astfel in lungile decenii pe care le petrecusera impreuna.

Nelinistit merse spre bucatarie strigandu-si sotia din ce in ce mai panicat. Pe jos, langa coltul unuia dintre dulapuri zacea fara cunostinta Amber vegheata de Steve, motanul.

Speriat a sunat imediat la Salvare. A incercat sa vada daca sotia lui mai e in viata. Amber s-a stins dupa doua ore la spital vegheata de Jerry, negrul batran si cu buze carnoase. Un ataca cerebral ii fusese fatal, ultimul dintr-o serie mai lunga pe care Amber nu le prea luase in seama.

Desigur, Craciunul se transformase in doliu, caci chiar in acea zi de sarbatoare Amber a fost dusa pe ultimul drum.

Jerry s-a gandit ca Dumnezeu in milostenia lui, ii ia la el in astfel de zile marete pe cei pe care ii iubeste cel mai mult.

Dupa aceea viata lui Jerry n-a mai fost la fel cum la fel nu mai e nici acuma, la cativa ani dupa moartea lui Amber.

Cand se imbraca dimineata, se intoarce din fata oglinzii si da sa-si strige nevasta pentru o parere. Dar realizeaza ca nu mai are pe cine. Cand isi face dus cu anume greutate, da sa ceara stergarul lui Amber dar ea e doar o amintire. Saizeci de ani traiti impreuna fac ca gesturile ori dorintele sa fie ghicite intre parteneri.

Dintr-o data, unicii parteneri ce-ti raman sunt singuratatea si ecoul propriei voci.

Astazi, cand se implinesc sase ani de la plecarea lui Amber, Jerry e intr-un hotel londonez si deapana amintiri in fata unei copile straine aflata la receptie cu care leaga o prietenie ad-hoc.

Jerry vorbeste mult, si-i aminteste tinerei de Forrest Gump, cu toate ca pare a-l avea in fata pe Bubba Blue. Dar harul de povestitor al lui Jerry si tristetea amintirilor lui, fac din tanara femeie ascultatorul ideal.

Jerry – la fel de mandru precum odinioara – nu mai sta acasa de Craciun. Nu mai are pentru ce si mai ales pentru cine. Nu vrea in orgoliul lui – care noua ni s-ar parea deplasat, sa para ca cerseste mila copiilor.

Jerry colinda lumea pe care a vazut-o si inainte din fuga vreunui portavion gigantic. Dar acuma, cand nu mai coace painicele ori prajiturele pentru militari, cand nu se mai lupta cu faina, apa si drojdia, are mai mult timp sa se aplece asupa ei si eventual, cu intelepciune, s-o inteleaga mai bine.

Un singur taram n-au vazut ochii lui Jerry pana acuma: Australia.

Negrul nascut de mult pe undeva prin sudul Statelor Unite, pierdut acuma intr-o lume aflata intr-o miscare continua va ajunge cu siguranta si acolo, la antipozi.

Ii doresc din suflet asta.

Dar nu va fi singur asa cum n-a fost niciodata. Alaturi de el va calatori intotdeauna purtata in gand, in gesturi, ori in buzunarul din dreptul inimii, o bucatica de amintire pe nume Amber.

Filed Under: Oameni,Fapte,Intamplari Tagged With: amber, brutar, jerry, us army

  • « Previous Page
  • 1
  • …
  • 39
  • 40
  • 41
  • 42
  • 43
  • …
  • 75
  • Next Page »

Aboneaza-te la Newsletter

Marionet Radio – muzica, stiri, comentarii

USA

Conținut promovat

Categories

Conținut promovat

Conținut promovat

Facebook

OpenERP – Nimic mai usor!

Support independent publishing: Buy this book on Lulu.

Cum sa programezi in Python

Support independent publishing: Buy this book on Lulu.

Copyright © 2009, Mircea Prodan