Eram toti patru speriati.
Aveam vreo patru- cinci ani, Cristian, varul meu opt sau noua, Gabriela, sora mea, noua sau zece si Anca, verisoara, cu vreun an mai mare.
Stateam la bucatarie stransi pe langa bunica, o povestitoare neintrecuta care isi descarca tolba cu povesti. De fapt amintiri, dar spuse pe un ton si-ntr-un ritm de poveste.
Il asteptam infrigurati pe Mos Craciun.
Afara era iarna adevarata – nu-mi amintesc de vreun Craciun fara zapada ori temperaturi puternic negative de acuma mai bine de patruzeci de ani.
In camera mare de la strada, la fereastra, era asezat bradul la care si noi peste zi, dadusem o mana de ajutor pentru impodobire. In el odihneau frumos si simetric globuri superbe atarnate de crengi, “mos craciuni” decupati din carti si apoi lipiti pe bucati de carton si mai ales lumanari micute, infipte intr-un suport metalic asemanator unei cioace de rufe.
Beteala alba era cea care la sfarsit dadea tot farmecul pomului de Craciun.
Ea inconjura ca o autostrada poleita intreg bradul, se sus pana jos, din stanga spre dreapta sau din dreapta spre stanga.
Si mai erau artificiile acelea ieftine, lunguiete, care se indoiau la un capat si se aninau de crengile pomului. Se aprindeau greu, trebuiau sa fie musai uscate, dar cand fenomenul se intampla, generau scantei de o frumusete aparte.
Obiectele de decor ce se odihneau un an intreg in cutii parasite prin fundul bibliotecii, prindeau deodata viata.
Nu existau inca instalatiile electrice, nu se inventasera brazii de plastic, totul era cu mult mai natural decat astazi.
Cel mai interesant si in acelasi timp de neuitat aspect al acelor vremuri ramane insa mirosul de cetina pe care-l simteai de indata ce intrai in camera de la drum, nu foarte tare incalzita, pentru ca pomul sa nu se scuture inainte de vreme.
Deodata, cineva, poate tata, poate mama, poate matusa sau unchiul nostru spunea – si el mimand surpriza : “Gata copii! A venit Mosul!”.
Inima mi se strangea de teama s-un gol mi se itea in stomac.
Mergeam apoi in sir indian spre incaparea unde “mosul” cu barba alba improvizata din vata, cu vreo draperie rosie si veche aruncata pe spinare si mai ales cu voce schimbata, ne prelua si – spre deliciul parintilor – ne manipula emotiile.
Bradul si Mosul ce statea langa el “odihnindu-se” pe un scaun, mi se pareau colosali si coborati direct dintre copertele unei carti de basme.
Tremuram de frica lui si aproape ca uitasem versurile pe care trebuia sa le rostesc si care imi deschideau baierile sacului pentru cadoul mult asteptat.
Lumina stinsa, bradul care mirosea diafan, lumanarile albe ce ardeau molcom, artificiile subtiri care se consumau cu un sfarait bizar, mosul cu barba lui magistrala ce-i acoperea si buzele, sunt amintiri desprinse din timp, pe care le voi purta mereu si mereu cu mine, pana in cea din urma clipa a vietii.
Astazi, casa noastra situata in cartierul vechi din spatele Universitatii e pustie.
Larma de odinioara a disparut, timpul a ars secundele si ceasurile de atunci, a epuizat mirosul caltabosilor ce fierbeau incet pe aragazul din bucatarie.
Bunicii, parintii, toti cei dragi se regasesc acuma in locul in care-si vor petrece eternitatea.
Craciunul de altadata ramane un “mister” in care copil fiind ma regaseam an de an cu aceiasi emotie primara si pe care la rastimpuri, il scot din sertarul prafuit al memoriei cu o candoare greu de egalat de vreo alta intamplare ulterioara.
