Exista o stare interesanta de spirit in prejma sarbatorilor de iarna, o anume efervescenta, o stare de bucurie interioara de nepovestit.
Din acest punct de vedere imi pare ca decembrie si aprilie – cand in general e Pastele, n-au egal intre lunile anului.
Inca n-a inceput agitatia specifica sarbatorii Craciunului, timp mai este.
Oricum maine e Sfantul Nicolae. Incerc sa-mi reamintesc cadouri pe care le-am primit de-a lungul copilariei si-mi vin in minte doar dulciuri si fructe de sezon, asezate dupa ce adormeam, in ghetele lustruite de cu seara la indemnul bunicii.
Cred ca aveam vreo cinci sau sase ani.
Ca oricarui baiat presupun, imi placeau mult masinutele. Ai mei imi mai cumparau din cand in cand unele micute din tabla sau plastic frumos colorate, ce contineau in interior un soi de mecanism cu arc. Le intorceai resortul prin rularea pe o suprafata neteda ca sa capete energie cinetica si apoi le dadeai drumul.
Rulau ca din pusca vreo cativa metri facand un zgomot puternic. Eram incantat de ele dar nu puteam in niciun chip sa le pastrez intregi mai mult de cateva zile.
Le scoteam mecanismul pe care il dezasamblam in componentele lui ca de ceas: rotite, stifturi lungi, saibe… Eram multumit dar in acelasi timp nervos pentru ca niciodata nu mai stiam sa le redau forma si aplicabilitatea initiala.
Ai mei spuneau ca voi fi un inginer desavarsit. Inginer oi fi devenit cu chiu cu vai mai tarziu, dar in niciun caz desavarsit.
In preajma primilor pasi spre pubertate, mecanismele si “ingineria” mi-au pierit de tot dintre preocupari pe o perioada nedefinita. Cam pana in ziua de astazi…
Intr-un dintre zilele acelea atat de indepartate, am mers la Bucuresti la rudele mele impreuna cu parintii.
Era vara, cald si eu un tanc de cativa ani, eram echipat cu sandalute si spilhozeni, un tip ciudat de hainute pentru copii, un amestec de costum de baie feminin si salopeta muncitoreasca ce se incheia peste umeri. Mai caraghioase vestminte ca acelea greu de intalnit vreodata.
Tata m-a luat la plimbare, incantat si el pe atunci ca si mine astazi, de marele oras al Romaniei.
Am urcat intr-un tramvai aglomerat si tinandu-l strans de degetul mic pe care nu-l puteam cuprinde cu degetele mele, am parcurs cateva statii pana in centrul orasului.
Pe unul dintre bulevardele largi ale Capitalei ochii mi-au ajuns involuntar pe un magazin de jucarii. Tata, care mi se parea urias, m-a observat si m-a dus spre vitrina. Era incarcata cu tot felul de obiecte care mai de care mai apetisante.
Deodata insa, privirea mi-a fost atrasa ca un magnet de un obiect irezistibil, asezat cu maiestrie exact in centru: un autobuz in miniatura, realizat presupun la scara dupa modelele reale dar cu mult mai mare in comparatie cu masinutele pe care eu le primisem pana atunci.
Am fost pe data fascinat!
Autobuzul acela superb la volanul caruia m-am imaginat instantaneu, mi-a declarat dragoste la prima vedere. Iar eu cu nimic mai prejos, i-am declarat-o la randu-mi.
L-am luat pe tata pe sus, impingand in picioarele lui ce mi se pareau ale unui urias din poveste si l-am bagat in magazin.
Asa imi imaginasem paradisul..
Peste tot aveam in fata doar jucarii ce la varsta aceea mi se pareau coborate din cer, din atelierul nevazut al lui Dumnezeu.. Dupa ce m-a lasat cateva minute sa ma minunez de imprejurimi, tata m-a dus la tejghea unde a intrebat-o pe vanzatoare cat costa autobuzul din vitrina.
Raspunsul ei nu-l voi uita niciodata, chit ca la cei cinci ani ai mei habar n-aveam de valoarea banilor: “140 de lei…E teleghidata..” a spus femeia ca si cum ar fi vrut sa explice pretul piperat al jucariei dar fara ca cineva sa i-o fi cerut.
Auzeam pentru prima data cuvantul acela magic, scos din traista tiganului Melchiade, unul dintre personajele cheie ale lui Gabriel Garcia Marquez. Asemenea familiei Buendia, parca descoperisem gheata…
Dupa ce a multumit, ne-am retras. Feeria se terminase la fel de brusc precum incepuse.
Tata n-a putut sub niciun chip sa-mi cumpere jucaria pentru ca pretul ei era cu mult peste puterile lui financiare. La vremea aceea – am aflat mai tarziu, salariile nu treceau de cateva sute de lei, iar costul obiectului fermecat din vitrina reprezenta o gramada de bani, a patra sau a cincea parte din salariu.
Mi-amintesc ca am plans continuu pe drumul de intoarcere dar si acasa, unde tata a incercat s-o induplece pe mama sa-mi cumpere din tot neajunsul, autobuzul miniatural.
Dar n-a fost chip.
Cert este ca masina aceea si mai ales faptul ca n-am avut-o niciodata, mi s-au intiparit pe veci in memorie.
I-am “urat” asa cum efemer si adesea o face un copil, pe ai mei pret de cateva zile. Dar tot ca un copil, am uitat intr-un final de suparare si le-am “acordat clementa” parintilor mei…
La sfarsitul lui septembrie 1972 implineam zece ani.
Tata mi-a organizat o petrecere minunata. Mi-a permis sa chem numerosi colegi de clasa – eram deja intr-a treia -, a intins o masa mare si plina de bucate in camera cea mai buna, am dansat sau am ascultat muzica la radio.
Mi-a organizat sarmanul, un fel de majorat inainte de vreme, anticipand parca faptul ca pe cel real nu-l va prinde niciodata.
Cand pe seara petrecerea s-a sfarsit, cand multumiti copiii au plecat la casele lor asteptati de parinti la poarta, am primit de la el sau mai bine spus de la parintii mei, cadoul: o superba limuzina verde decapotabila …teleghidata!
A fost cel mai frumos cadou pe care de atunci si pana acuma, cand nu peste multa vreme voi implini cincizeci de ani, l-am primit!
M-am jucat ani de zile cu ea, o “conduceam” prin casa, pe holuri si mai rar pe afara, pentru a nu-i defecta rotile de ciment. Ii schimbam la rastimpuri bateriile epuizate rapid de atata “rulat” pe autostrazile casei.
Tineam la ea ca la ochii din cap. Era in opinia mea de copil, jucaria perfecta!
Ani de zile a odihnit pe biblioteca tatei, locul sacru al casei noastre. Acolo era un fel de altar unde salasluiau cele mai de pret obiecte – cartile si desigur, masinuta mea verde teleghidata…
Imi amintesc de parca ieri si nu acuma aproape patru decenii s-au intamplat toate astea…
Si-mi mai amintesc si pretul ei pe care, intr-un tarziu, am reusit sa-l aflu nu fara insistente: 140 de lei…
Leave a Reply