mirceaprodan.com

Pana deunazi, membrul CNA Valentin Jucan mi se pare un individ integru si de bun simt. I-am urmarit in timp pozitiile pe care le-a avut cu ocazia deselor scandaluri din interiorul institutiei ce reglementeaza audiovizualul romanesc.

Iata ca ieri omul – de la prea multe oua rosii si friptura de miel poate – a dat cu bata in balta prin propunerea pe care a facut-o Guvernului si Presedintiei si in care solicita o lege mai mult decat ciudata. Jucan doreste ca operatorii de cablu sa platesca 5% din veniturile (!) realizate anual de alde RDS/RCS, UPS , Romtelecom si cine o mai fi in piata iar sumele – uriase presupun, sa fie redirectionate catre televiziunile …private care cica se confrunta cu mari probleme financiare!

Daca tovarasul cu pricina ar fi cerut ca purcoiul de bani sa merga inspre sustinerea unei ramuri a culturii, catre publicarea de carte, spre teatre, filarmonici sau biblioteci, chiar ar fi fost o prounere decenta si interesanta.

Ori daca acesti bani ar fi directionati spre spitalele care se ocupa de tratarea copiilor bolnavi de cancer ori catre cercetare – din orice domeniu ar fi ea, l-as fi aplaudat.

Domul Jucan pare ca face jocul cuiva din mizerabilul audiovizual romanesc. In definitiv, daca romanii permit, de ce nu si-ar rotunji alde Jucan veniturile din „off”, propunand porcarii plasmuite in laboratorele cine stie carui jucator din audiovizualul romanesc?

Domnului Jucan ar trebui sa i se dea peste bot si trimis la colt pe coji de nuca.

De apreciat pozitia lui Victor Ponta, care de aceasta data a dovedit ceva mai multa luciditate cu privire la aberatia jucaniana: „”Sprijinul trebuie sa se reflecte prin scutiri si deduceri de taxe si impozite“, spune premierul, care a adaugat insa ca nu e bine ca o asemenea reglementare sa fie aprobata prin Ordonanta de Urgenta. ”

Cand oamenii stau degeaba, toaca frunza la caini de pe pozitii inalte si sunt excelent platiti precum Jucan mintea le lucreaza anapoda. Propunerea lui Valentin Jucan reprezinta o mostra clasica de nesimtire a unor demnitari in relatia lor cu platitorii de taxe si impozite.

In urma cu doua zile a fost pus in libertate George Copos. Fost secretar UTC pe timpuri, putred de bogat dupa Revolutie, „om de fotbal”, politruc, de o avaritie exemplara – se spune, George Copos s-a intins mai mult decat ii era plapuma. Bagat in aceeasi oala cu unsurosii Ion si Victor Becali ori cu Jean Padureanu, Copos a incasat cativa ani de puscarie pentru niscai matrapazlacuri cu bani din transferuri fotbalistice.

Iata insa ca putin dupa un an de la incarcerare (400 de zile…), Copos si-a aflat libertatea! Nu prea stiu cum e cu Noul Cod penal – sper ca n-o s-o aflam niciodata – dar efortul scrierii unei carti in parnaie iti reduce dramatic pedeapsa.

Asta mie mi se pare o mare porcarie!

Din cate se dovedeste, la una dintre carti parnaiasul nostru s-a inspirat atat de mult dintr-un autor obscur incat a cumparat tot tirajul. Pana cand si agramatului George Becali i- a fost taiat din pedeapsa tot pe baza de …scris! Faceti un exercitiu de imaginatie si alaturati cuvintele Becali, scris, corectat (!), editat, publicat. Nu iese cu dat dracu’! Ciobanitul nu are legatura cu cartea, poate doar daca revenim in epoca Transhumantei.

A scrie o carte e un proces anevoios, indelungat, care-ti stoarce creierii. A redacta o banala lucrare de licenta de 30 – 40 de pagini nu-i de colea, daramite scrierea litera cu litera, cuvant cu cuvant, pagina dupa pagina a unui volum?!

Am elaborat cateva carti pana acuma, fie ele tutoriale (de dimensiuni consistente) despre limbaje de programare, fie de literatura. Mi-am adunat spre exemplu in urma cu zece ani versurile scrise in doua decenii, care abia au umplut 90 – 100 de pagini. Uneia dintre cele doua lucrari de fictiune pe care le-am scris, am reusit sa-i adun „carnea” cuvintelor in mai bine de doi ani.

Procesul creativ de orice natura ar fi el este dureros si te indruma, ca vrei or ba, cand pe poteci inguste, gata sa te pravale in haul hiatusului intelectual, cand pe autostrazi pe care cuvintele alearga pe pagina cu o forta cinetica pe cat de miraculoasa pe atat de ametitoare.

Atunci insa cand muncesti la o carte din care te inspiri dintr-un manunchi de autori, procesul se cheama „cercetare”. Cand o faci dintr-unul singur ii zice plagiat.

Nu stiu ce soi de carti a scris Copos in inchisoare, dar viteza lor de elaborare i-ar face invidiosi pe alde Plesu, Liiceanu sau Cartarescu. Ori poate ca George Copos e vreun geniu nestiut, necunoscut, ce avea nevoie pentru a-si da adevarata masura a valorii de spatiul carceral, se prespune stramt si plin de vicisitudini existentiale.

Si chiar asa, cum sa ai posibilitatea sa scrii in puscarie? Lipsa libertatii ca pedeapsa pentru o fapta dovedita in justitie, ar trebui sa se concretizeze in clipe lungi cat veacurile, zile cat erele geologice, astfel incat condamnatul sa-si spuna in fiecare moment al existentei sale de dupa gratii „altadata nu”.

Ori ce vedem astazi? Puscariasi care scriu si publica dar elevi ori studenti din ce in ce mai certati cu …cartea! Societatea romanesca e intoarsa de-a binelea cu curul in sus, de asa maniera ca nici macar un presedinte tip „Mercedes” (tare mi-e teama ca vorbim de un „Trabant” ori cel mult de un „Wartburg”…) n-o mai face bine.

Copos a scris carti si adevarul cuvintelor scrise l-au eliberat la modul propriu; nu stiu daca si in fata propriei constiinte. Dar cu cele lumesti, cu recuperarea pagubei, cu poprirea averii, cu adevarata suferinta – ca pe genul asta de insi daca-i arzi la avere ii doare mai tare ca suprimarea libertatii – cum ramane? Sunt unii naivi care zic: „Pai nene merita. As face si eu un an de puscarie dar as ramane cu milioanele de dolari furati!” Nu, nu ati face, va garantez. Nimic pe lumea asta nu merita nici macar un ceas de arest daramite ani…

Copos a scris carti, Becali (!) la fel dar – si de aici devine revolta noastra, a pulimii, ei se intorc bine merci in palatele aurite, la Crown Plazza, la Marriott sau mai stiu eu pe unde si-au investit averile lor colosale facute din neantul incontrolabil al ultimului sfert de veac de democratie.

Nu stiu daca puscaria ii va face mai putin vocali, daca ii va determina sa treaca sub umbrarul societatii. Poate macar acest lucru sa-l fi dobandit toti acesti banditi nenorociti. Dar orgoliul unui imbogatit peste noapte e cel mai adesea mai puternic ca intelepciunea: iese mai mereu ca paduchele –nfrunte.

Sa va spun o poveste pe care multi poate ca o cunoasteti. Ea arata cum lipsa viziunii poate sa duca la ratare, uneori completa.

Asa a fost cazul inceputului erei computerelor personale, in anii 1970.

Gary Kildall era un individ foc de destept, programator exceptional si consultat al firmei Intel. Cand renumita companie producatoare de microprocesoare pentru calculatoare a scos pe piata procesorul 8080 in 1974, avea nevoie sa-l testeze asa ca l-a rugat pe Gary Killdal sa scrie un sistem de operare prin care sa poata face asta.

Killdal s-a conformat si a realizat sistemul de operare numit CP/M (Control Program for Microcomputers). Intel si-a facut testul si credea ca a terminat. Cand Killdal a intrebat cum ramane cu drepturile de autor pentru CP/M, Intel nu a avut nicio problema in a renunta la el in favoarea creatorului lui. In aceste conditii Killdal si-a deschis o companie numita „Digital Research” prin care urma sa dezvolte si sa comercializeze sistemul de operare.

In 1977 Digital Research si-a ajustat CP/M astfel incat el putea sa ruleze pe o serie intreaga de computere ale vremii (8080, Zilog Z80 etc). Aceasta a facut ca Digital Research sa domine piata de software din acea perioada pentru cativa ani.

La inceputul anilor 1980 IBM proiecteaza computerul personal (mai cunoscut sub numele de PC) si era in cautarea unui sistem de operare pentru el.

Reprezentantii marii companii l-au contactat pe Bill Gates ca sa-l intrebe daca nu vrea sa isi licentieze interpretorul lui (cam primitiv) BASIC. De asemenea, l-au mai intrebat daca stie vreun sistem de operare care sa ruleze pe noile lor computere destinate publicului larg.

Initial fara sa-si dea seama de potentialul urias al afacerii, Gates i-a trimis la Digital Research, care era cum scriam, cea mai tare firma producatoare de sisteme de operare.

Cu o asemenea pleasca venita din senin, ce credeti ca face Killdal? Ia cea mai proasta decizie posibila – unii spun ca din intreaga istorie a afacerilor: in loc sa negocieze, sa perfecteze si eventual sa zica bogdaproste, Killdal refuza sa intalneasca oamenii de la cel mai mare producator de computere din lume si isi trimite un reprezentant (se povesteste ca si-a trimis chiar sotia).

Ca si cum nu era indeajuns, Killdal si-a instruit avocatii sa nu semneze nicio clauza de confidentialitate cu IBM prin care se stipula ca pana la anuntarea oficiala a PC-ului, totul trebuia sa ramana secret.

Pe cale de consecinta, IBM a revenit la Bill Gates intrebandu-l – din nou – daca poate sa le ofere un sistem de operare. Realizand de aceasta data potentialul afacerii enorme – care avea sa-l faca cel mai bogat om din lume pentru multe decenii – dar neavand un sistem de operare adevarat, Gates si-a amintit de un producator local din Seattle care detinea un sistem, credea el, adecvat.

Sistemul se chema DOS (Disk Operating System). A mers la patronul companiei si i-a spus ca auzit ca il are de vanzare contra sumei de 75.000 de dolari (dupa unii mult mai putin).

Lipsit si el de inspiratie si nedandu-si seama de potentialul propriei afaceri, respectivul ii vinde lui Gates sistemul in loc sa-i arate DOS-ul! Fondatorul Microsoft angajeaza un programator pe nume Tim Paterson care slefuieste sistemul si il ofera IBM sub numele MS-DOS (Microsoft Operating System). Restul e istorie…

O alta decizie extrem de desteapta a lui Gates a fost aceea ca spre deosebire de Killdal care voia el insusi sa vanda sistemul clientilor care isi cumparau calculatorul „troaca”, a ales ca IBM sa livreze din start computerele cu sistemul MS-DOS instalat.

Epilog
Killdal a inceput sa aiba mari probleme cu alcoolul astfel incat a murit – nu neaparat sarac – la doar 54 de ani in conditii ramase obscure pana astazi, in urma unei lovituri la cap primite se pare intr-un bar.

Bill Gates a devenit o legenda si cu voia IBM, cel mai bogat om din lume…

Nu mai trecusem pe la dentist de vreo zece ani. N-am avut nevoie. Totusi, dupa un deceniu, se impunea o revizuire.

In Craiova sunt cabinete medicale ori chiar policlinici in toata regula la tot pasul. Nu s-or fi dezvoltat ele prea mult alte ramuri economice, dar in schimb au explodat carciumile, cabinetele medicale, bisericile si mall-urile, adica noile lacasuri de cult inchinate zeului comertului..

Buticurile au cam disparut de cand Olga noastra cea de toate zilele le-a bagat pe gat celor care inchiriasera chioscuri pe domeniul public constructii mai speciale pe care saracii de ei, au achitat o groaza de bani. Ba chiar am vazut ca in locul Uniunii Scriitorilor filiala locala – si a revistei „Ramuri” (chiar asa, o mai exista oare celebra revista literara locala?) salasluieste un soi de postliceala cu numele aproximativ „Scoala Medicala Ortodoxa(?!) Sfantul Iosif”. Asta chiar e o treaba ca lumea, mi-am zis: cand nu reuseste al cu bisturiul te preia cel cu mirul. De tot.

Asa ca am purces in cautarea unui dentist. Am comparat preturile. Era de parca urma sa-mi cumpar un frigider. Dupa o scurta licitatie mentala – netrecuta desigur prin SEAP – m-am hotarat asupra unui cabinet din cartierul meu. Pe dentist nu-l cunosteam, nici pe maica-sa care si ea fusese – cum altfel -dentista (asta e deja o moda, sa-ti indrumi odrasla – asemenea tie – spre domenii extrem de lucrative, dar ce spun eu, in caste ermetice aproape precum medicina, notariatul ori avocatura), in schimb, il stiam destul de bine pe „al batran”. Fusese – inca o mai fi – un respectat cadru universitar la Politehnica.

M-am prezentat la cabinet unde „doctorul (nu) m-a primit zambind discret” ca-n versurile lui Dylan ci un televizor agatat stramb pe perete, fixat pe „Paramount Channel” si cu sonorul peste medie, o mama alaturea de fiul ei ce parea ca abia pasise pe calea dificila a pubertatii, un batranel si doua scaune goale.

Nu tu receptie, nici macar o lista de preturi n-am zarit. Poate ca stiti deja, din experienta proprie sau din auzite, dar la medic te duci cu portofelul, ca la piata. Actul medical este – odinioara nu parea totusi, un act de comert ordinar. Juramantul lui Hypocrate se face pe baza de grosimea poznarului. Vorba comunistilor, fiecaruia dupa efort, fiecaruia dupa nevoi.

Cum nu am asigurare medicala – chit ca statul mi-a insfacat-o vreo treizeci de ani, am fost nevoit sa platesc. Nu-i bai, pentru o extractie de masea compromisa am scos un mic ciubuc de 80 de lei. Da, o fi pentru unii un pas mic dar pentru majoritatea e unul consistent.

Am mai asteptat vreo zece – cinspe minute si am batut la usa de intrare in zona radioactiva. Aici, am bagat de seama, se faceau radiografii dentare. Pe usa din lemn model anii 90 cineva scrisese cu litere urate cu pixul pretul corect al unei iradieri: 10 lei.

O domnisoara „blonda, scurta, bluza decoltata” (din pacate pentru ea, nu era deloc asa..) m-a intrebat de… sanatate. Am crezut ca pot intra chiar in ziua aceea sa-mi rezolv problema. Normal ca atunci am aflat si pretul.

Doctorul chemat de fatuca si-a intrerupt pe semne cotrobaiala prin gura vreunui client – ca pacient parca e prea mult spus – si a venit sa ma lamureasca inarmat cu o agenda albastra. A deschis-o si am observat invidios ca gemea de programari. „Bai frate, imi zic, bag seama ca are ceva dever flacaul!” . Abia mi-a gasit un loc spre sfarsitul saptamanii.

Am facut un calcul banal. Daca pretul unei calatorii prin gura unuia sau altuia se-nvarte in jurul a 80 de roni si in medie omul are cinci – sase clienti pe zi, pai asta inseamna cam 400 – 500 de lei. Inmultit cu cinci zile rezulta 2000 – 2500 de lei. O mai avea si lucrari adevarate (un implant dentar din ala de Hoolywood costa 500 de euro / dinte) si atunci gagiul sare binisor de suta de milioane veche! Asta da treaba! Oare o batea bon in casa, ori profesia e prea nobila ca sa detina casa de marcat ca buticarii nenorociti, noii dusmani de clasa ai banditilor din Guvernului Romaniei?

Am reusit sa elimin pana la urma dusmanul situat in cavitatea bucala pe care il purtasem – odinioara sanatos – dupa mine mai bine de cincizeci de ani.

„Treaba-i gata, trag oblonul/Daca va placut bufonul/Mai poftiti si maine seara” pentru un dertartraj – care costa? – tot asa si eventual pentru o lucrarica (omul era obsedat de diminutive)…

Eram usor jenat. Am crezut pana in ultima clipa ca voi achita contracostul juramantului hypocratian(nu, nu zice nimeni sa nu platesti pentru un serviciu, fie el nobil precum e cel medical…) asistentei sau calfei doctorului ce cascase ochii in gura mea. Uite ca fusesem si material didactic! Pentru asta as fi meritat un discount, nu?! 🙂 N-a fost sa fie pentru ca am realizat imediat ca doctorul insusi astepta banii.

Am scos portofelul am numarat firfireii si i-am inmanat. Eram fericit. Scapasem de maseaua stricata si deh, parca imi luasem o chita de ridichii de primavara de la precupetele din Piata Centrala…