mirceaprodan.com

Am citit doua articole revoltatoare.

Unul e scris de binecunoscutul Emil Hurezeanu – candva, un port drapel al luptei anticomuniste din diaspora, altul semnat de un jurnalist necunoscut de la celebrul NYT.

Concluzia ambelor articole este aceeasi: Romania sufera (deja!) de prea multa lupta anticoruptie!

Spune Emil Hurezeanu: “De ce ne tinem noi fotbalistii si presedintii de cluburi in inchisoare si tremuram de manie cand dl Popescu ar putea fi gratiat dupa ce si-a recunoscut fapta si si-a platit imediat inapoi milionul. In ce lume suntem, intr-o lume intrasigenta care cauta dreptatea cu orice pret.“.

Da domnule Hurezeanu, noi pulimea ne tot dorim de 25 de ani sa traim intr-o “lume intransigenta” care chiar cauta dreptate cu orice pret! Ne-am saturat ca atata amar de ani sa vedem toti imbuibatii si semianalfabetii Romaniei cum ne dau cu flit, cum ne rad in fata din Maibachuri sclipitoare, in vreme ce majoritate noastra, oameni onesti fara indoiala, stateau pe margine si priveau un spectacol grotesc.

Acuma, cand in sfarsit simtim ca suntem razbunati de o justitie ce-si face datoria, se ridica voci ca a dumitale ori ca a editorialistului american care arata cu degetul taman institutia care isi face treaba! La noi e ca-n bancul acela celebru: cand fu Tica, nu fu Tache, cand fu Tica si cu Tache, nu fu tus la gaurica!

Cand Justitia era sub comanda politica si nu facea nimic nu era bine; cand isi face datoria iar nu e bine! Dar cum o fi bine Emil Hurezeanu?!

Eu personal nu mai inteleg nimic din aceste diatribe impotriva Justitiei venite din partea nu a lui Ciutacu, Badea, Voiculescu ori Dan Diaconescu ci a lui Emil Hurezeanu sau a celui mai prestigios ziar din lume!

Caile Domnului raman mereu necunoscute in aceasta curvasaraie politico-mediatica romaneasca!

Ziaristul american isi permite sa faca o comparatie a situatie de la noi cu teroare iacobina din epoca Revolutiei Franceze! Asta chiar le intrece pe toate!

Da, Romania are nevoie de procurori, de cohorte de oameni ai legii care sa practice curatenia pe care noi, ca popor slab n-am fost in stare s-o facem, adunand vreme de decenii gunoiul sub presul existentei noastre sordide.

Emil Hurezeanu acuza zanganitul catuselor, arestarile televizate, arestul care vine imediat ce un fruntas politic ori mogul corupt ajunge in fata unui complet de judecata.

Domnule Hurezeanu, cel mai bun remediu impotriva cancerului coruptiei care ne-a tinut in subdezvoltare un sfert de veac sunt aceste arestari televizate! Nu realizati asta?! Dintr-o data va e mila de niste gangsteri? Noua, astora care n-am fost nici consilieri de premieri, nici jurnalisti platiti regeste in slujba lui Sorin Vantu ori mai nou a lui Zoltan Teszari nu ne este!

Noi dorim ca toti acesti banditi cu gulere albe sa stea cat mai mult la puscarie, sa le tremure chilotii in cur de frica arestului, sa le fie confiscate averile, intr-un cuvant SA SUFERE!

Am mai spus-o aici, iubesc aceasta “republica a procurorilor”!

Arestarile spectacol, catusele televizate, temnita insalubra demna de Evul Mediu sunt cel mai bun agent de detoxifiere a tarii aflata ani de zile la cheremul unui grup extrem de toxic de molecule politice.

Toate aceste ingrediente ale justitiei au darul sa-i sperie pe primari, pe presedintii de ceje-uri, pe “alesii” pulii din Parlament, pe stabimea din institutiile statului, pentru ca atunci cand fac o achizitie publica sa masoare de 100 de ori si sa semneze o data!

Poate asa furtul din buzunarul nostru se reduce semnificativ. Poate doar asa vom avea scoli mai multe cu dascali mai bine pregatiti, drumuri mai bune si mai ieftine, spitale in care sa te simti demn.

Asa si numai asa ne facem bine!

Doar cu ajutorul bisturiului nemilos al actului chirurgical infaptuit de binomul cel mai de pret al oricarei societati: procurori/judecatori.

Restul d-le Hurezeanu, sunt palavre pe care le debitati pasamite ca sa va bagati putin in seama. Nu cred in ruptul capului ca articolul dumneavoastra toxic a fost scris la comanda. Daca asa ar fi, toti anii in care va idolatrizam fara a va sti figura, ar merita aruncati la cosul de gunoi…

Nu pot sa nu-i dau dreptate lui Traian Basescu atunci cand spune ca in sfarsit, Varanul a reusit sa-si impuna omul la conducerea SRI. Eduard Hellvig si-a facut ucenicia politica in inexistentul “partid” Umanist pe care marele gangster national l-a incropit odinioara ca sa poata avea un cuvant mai apasat in politica si pe care – alaturi de Antena 3 – l-a folosit ca pe o ghioaga in relatia cu alte formatiuni politice romanesti.

Uimitor nu e neaparat faptul ca Hellvig – dupa vorba, dupa port, un mediocru cu oarece staif, a acces intr-o astfel de functie, ci modul cum a facut-o.

Cum a reusit acest ins in varsta de doar 40 de ani sa se strecoare atatia ani la sanul si la sufletul unor persoanje marcante ale vietii noastre politico-sociale?

Care sunt calitatile acestui individ care l-au facut pare-se indispensabil unora precum Voiculescu, Antonescu si acuma Iohannis? Sa fie vorba doar de incredere, de talentul – pe care nu multi il detin, de a da impresia ca esti indispensabil, ca esti o valoare, ca esti extrem de loial, ori e poate ceva mai profund, ce vine dintr-un trecut necunoscut marelui public?!

Mecanismul acesta prin care un ins mediocru, care nu straluceste prin nimic dar reuseste sa se cocoate ori sa intre in gratiile mai marilor zilei mi se pare fascinant. Care or fi fost criteriile pentru care presedintele Iohannis i-a acordat lui Hellvig ditamai demnitatea? Doar increderea? Si daca e asa, pe ce se bazeaza ea?

Am cunoscut – am mai scris pe aici – un personaj asemenea lui Hellvig (pastrand desigur proportiile) pe vreamea cand lucram in Prefectura Dolj. E vorba despre o asa numita jurnalista pe nume Mihaela Mocanu care, pana la venirea noastra la putere in ianuarie 2005, fusese consiliera cea mai apropiata a liderului PSD Ion Calin, prefectul judetului.

Nu pot spune ca domnisoara Mocanu nu era o persoana placuta, dar nu avea nici intr-un caz calitatile profesionale necesare ocuparii unei functii de oarecare suprafata intelectuala in cabinetul Prefectului. Pastrase ce-i drept o legatura (aparent) cordiala cu majoritatea jurnalistilor ce reprezentau diverse interese locale ori nationale. Nimic mai mult insa.

Totusi, la vreun an dupa ce ADA luase puterea prin presedintele Basescu si apoi alcatuise Guvernul – pe baza “solutiei imorale”, ne pomenim ca ne este adusa pe post de consilier principal – de aceasta data, in cadrul noii puteri, cel mai apropiat sfatuitor al reprezentantului fostei guvernari! A fost o miscare pe care nu am inteles-o niciodata dar la care a contribuit neindoilenic – nu se putea altfel! – Radu Berceanu.

N-am indraznit niciodata sa-l intreb pe Radu Berceanu, altfel, un daruit om politic si nici chiar pe prefectul Giugea, de ce a plantat-o pe fosta “adversara” in mijlocul nostru. Era ea un cal troian adus cu buna stiinta? Era atat de profesionista (in niciun caz) in cat era de nelipsit si in noua formula a “cabinetului” local?!

Chestiunea aceasta m-a dus mereu la gandul ca “bataliile” de la televizor intre asa numitii adversari politici sunt una si realitatea de pe teren e cu totul alta. Ne-a demonstrat asta Elena Udrea care una fuma la televizor “detestandu-l” pe Ponta si alta manca in culisele in care, se vadeste, intre cei doi exista o relatie armonioasa, inclusiv in privinta alegerilor prezidentiale din noiembrie.

Cred ca si domnisoara Mocanu dar si “Edi” Hellvig – cum i-ar zice Dan Tapalaga – au reprezentat si reprezinta alt gen de organizatii, mult mai obscure, cu geneza in trecutul nostru istoric nu prea indepartat, si care iata, la 25 de ani de la Revolutie, continua sa se pisa pe noi de la distanta.

Nu vreau ca cad in teoria conspiratiei pentru ca nu cred in ea, dar e tare curios cum oameni fara insusiri acced de foarte timpuriu inauntrul unor grupuri de interese deosebit de puternice si apoi se mentin acolo cu o naturalete care te pune pe ganduri.

Poate ca la fortarea vârârii domnisoarei Mocanu in mijlocul echipei noastre prefecturale de acuma un deceniu n-a contribuit “atotputernicul” Radu Berceanu ci altcineva cu adevarat tare, infinit mai puternic decat fostul sef al pedeleilor doljeni.

Asa si cu Hellvig. Noi credem ca presedintele isi numeste oamenii in functii cheie dar tot ce se poate ca aceste numiri controversate (sa nu uitam de dizgratiosul Dan Mihalache) sa fie facute in alte birouri si nu la Cotroceni.

Am crezut ca “revolutia” de la 16 noiembrie ne-a scapat de astfel de mizerii. Nu, nu s-a intamplat asta. Naivitatea noastra, a celor care am votat – ba chiar am militat pentru Iohannis – e abuzata pare-se de presedintele caruia ii place sa joace in surdina…

E de apreciat Elena Udrea infinit mai mult decat acest Varujan Vosganian!

Macar Udrea a avut demnitatea sa-si poarte catusele cu capul sus, zambind a rade (chit ca nu era rasul ei…). Vosganian, doar la gandul bratarilor de otel s-a pisat pe el de frica.

Tot acest spectacol mizer de sub cupola Parlamentului ne mai aminteste inca odata ca am trimis acolo tot felul de jeguri, de infectii umane, care cel mai adesea, sfarsesc in ridicol. Cel mai bun si ultim exemplu e acest Vosganian, politrucul “liberal” care atarna ca o piatra de moara de proaspat reinfiintatul PNL.

Mir, lacrimi, rugaminti, milogeli, s-o recunoastem, spectacolul oferit de acest ins a fost total. Nici nu stiai daca trebuie sa razi sau sa plangi vazandu-l pe Vosganian apeland la un intreg arsenal lacrimos pentru a scapa de urmarirea penala.

Am avut prilejul sa-l cunosc pe individ in urma cu zece ani cand a venit sa-si lanseze o carte de literatura in Craiova.

Lucram pentru un post de televiziune asa ca, trimis pe frontul saracacioaselor stiri locale, am insfacat carnetul de notite si insotit de prietenul cameraman Nicusor am purces spre Biblioteca Franceza unde “distinsul” politruc, in timpul liber economist, matematican si…scriitor isi lansa volumul de povestiri.

Dupa ce vreo doi, trei insi au vorbit – asa cum e obiceiul – in termeni ditirambici despre povestile lui Vosganian, am primit cate un volum, credeam noi, din partea casei, pe care milogul de ieri urma sa ne ofere autograf.

Nu mica mi-a fost mirarea cand la plecare ni s-au cerut bani pe volumasul lui de povestiri.

Cum eram stramtorat pentru ca postul de televiziune ne platea execrabil si adesea cu intarziere, i-am solicitat bani lui Nicusor ca sa achit cartea, pe care, deh, nu mai puteam s-o restitui. Asa mi-am dat seama ca Vosganian era un pui de lele, chitit si el pe inavutire cu orice pret, cu totul alt caracter decat imaginea pe care dorea s-o promoveze…

Plecam de la “manifestarea culturala” cum ar veni si futut si cu banii luati, eu urmand sa redactez o stire prin care ii promovam cartea pe care tocmai ce-mi umflase banii! Dar asa e in presa uneori…

Sa-l punem putin in aniteza pe liberalul Vosganian cu pesedistul Hrebenciuc.

Primul face pe el de frica in fata organelor de ancheta ascunzandu-se sub fustele imputite ale imunitatii parlamentare, cel de-al doilea si-a dat demisia imediat din Parlament atunci cand DNA-ul l-a luat in vizor.

De unde se vede treaba ca oricat de detestabili ar fi – si sunt cu prisosinta – pesedeii nenorociti mai au un dram de demnitate!

Votul de ieri din comisia parlamentara pentru ridicarea imunitatii vosganiene ii da dreptate cu prisosinta Elenei Udrea, pentru ca oamenii se intreaba de ce parlamentarii “nostri” lucreaza cu dubla masura: pentru unul ciuma (Udrea) pentru altul muma (Vosganian)!

Pana la urma cea mai mare problema e aceasta nefasta si imbecila imunitate parlamentara, facuta de ei pentru ei, in ciuda noastra si mai ales a bunului simt.

Parlamentarii romani n-au inteles nimic din minirevolutia din 16 noiembrie iar cea mai buna dovada e tocmai votul de ieri in favoarea lui Vosganian. Se pare ca doar o scuturare a pomului care face fructe otravite in Romania nu e indeajuns. Politrucii se tem doar de drujba DNA-ului, nu (inca) si de popor.

Oricum ar fi, spectacolul grotesc oferit ieri de Varujan Vosganian se va termina prost pentru el.

Mai devreme sau mai tarziu, liberalul – pe care colegii lui inca il tin in brate, tot va ajunge in fata “plutonului de executie” al justitiei. A fost doar o amanare nevrednica a unui verdict pentru un ins care nu are ce cauta in politica.

Si cand te gandesti ca individul a fost ministru, deputat, senator, adica ne-a dirijat destinele o buna bucata de vreme…Mai mult, era cat pe aci sa-l facem si comisar european! Noroc cu Traian Basescu care, la vremea respectiva, pe cand liberalii ai vechi erau pe cai mari, a zis “niet”.

Vosganian, cum ar spune prietenul Lucian din New York, aduce perfect, din ce in ce mai mult, cu femeia barbat bine a politicii romanesti…