Daca n-as fi mers sa vad in cinematograf Interstellar pe semne ca m-ar fi incercat regretul cate zile mi-au mai ramas.
Este o experienta unica.
As fi pierdut unul dintre rarele spectacole cinematografice cu adevarat uluitoare din toate timpurile, un film deopotriva magnetic, memorabil dar mai ales meditativ.
Interstellar este un film coplesitor. E precum filosofia clasica germana – considerata cea mai grea dintre toate: o tesatura perfecta de imagini covarsitoare, idei situate la limita ori dincolo de intelegerea omului comun, un scenariu – in care, ca mai in toate filmele mari, iubirea aproapelui devine punctul central.
Cati dintre noi in copilarie nu eram fascinati de stele? Cati dintre noi nu ne-am intrebat cum o fi “acolo”, printre arterele Universului aflate la ani ori mii de ani lumina distanta de “coaja” noastra insingurata, pierduta intr-o galaxie marginala a spatiului?!
Christopher Nolan reuseste sa ne arate in aproape trei ore magice ce se gaseste dincolo de imaginatia noastra.
Este motivul pentru care Interstellar intra – indubitabil, in categoria operelor de arta.
Scenariul scris impreuna cu fratele Jonathan, reuseste un melanj admirabil intre pardaxourile fizico-matematice, teoria relativitatii, mecanica cuantica, fortele cunoscute ori doar banuite ale Universului, notiuni despre Universul multidimensional ori gravitatie.
Nu trebuie sa fi un erudit ca sa gusti pe indelete Interstellar, ba mai degraba e bine sa fi ignorant. Toate aceste concepte dificile sunt amestecate minunat in creuzetul imaginatiei marelui regizor britanic.
Sa-ti intalnesti fiica dupa o calatorie dincolo de galaxii facuta cu ajutorul unei “gauri de vierme” ce pentru tine a durat cativa ani dar pentru cei care i-ai lasat acasa zeci de ani, tu neschimbat dar copila ta aflata dincolo de senectute, e una dintre cele mai complexe secvente din cinematografie.
Extraordinarul actor Matthew McConaughuey ne face cadou unul dintre marile lui roluri. El reuseste – indrumat de Nolan, sa rosteasca una dintre cele mai fascinante povesti ale cinema-ului.
In final spectatorii pleaca in liniste.
Nimeni nu zice nimic, oamenii se indreapta tacuti spre iesire. Greutatea filmului este atat de mare banuiesc, incat comentariile ulterioare devin inutile.
Am mai trait acest sentiment in urma cu mai bine de treizeci de ani cand am intors ultima fila a capodoperei marqueziene “Un veac de singuratate”. Mi se parea ca restul scriitorilor pe care-i lecturasem pana atunci erau niste pigmei nevinovati.
Asa si acuma, dupa ce stelele, galaxiile ori gravitatia m-au lasat din brate. Spielberg, Scott ori Scorsese deveneau dintr-o data minori.
Dupa ce ai vizionat Interstellar pur si simplu – cel putin pentru o vreme – nu-ti mai vine sa deschizi televizorul. Asta e pentru mine efectul unei opera de arta vizuale.
Incercati sa vedeti Interstellar – atat cat mai e pe piata – in sala de cinematograf si nu acasa, descarcat de pe torente, oricat de buna calitativ ar fi copia. Spectacolul e colosal doar in conditiile oferite de adancimea – ce pare uneori infinita – a unei banale sali de cinema…