Jerry a cunoscut-o pe Amber imediat dupa cel de-al Doilea razboi mondial.
Avea 16 ani.
Era mai mare ca el cu patru ani. A fost dragoste la prima vedere. S-au casatorit repede, stiti cum e, iubirea te ia…taras.
Nu le-a pasat ca sunt de culoare intr-o lume care inca nu inventase “political correctness”.
Jerry deprinsese meseria de brutar.
Tot asta a facut si dupa ce-a fost luat in armata. Incepuse razboiul din Coreea. Apoi, pentru ca i-a placut viata cazona, a lucrat vreme de patruzeci de ani in US Army. Brutar pe diverse vase de lupta dar si la fortele terestre.
A “facut” si Vietnamul.
A simtit ororile razboiului pe pielea sa intr-o noapte cand baza militara i-a fost atacata prin surprindere de catre “charlie” mici si cu ochii oblici. A fost nevoit sa puna mana nu pe aluat ca de obicei ci pe o pusca si sa dea gata vreo trei galbejiti. Pentru bravura asta a fost decorat chiar de secretarul apararii intr-o festivitate pe care n-o s-o uite niciodata.
Mereu, purta la piept, chiar sub decoratia primita de la Guvern, acolo unde-si tinea actele, fotografia lui Amber.
Ea statea acasa si avea grija de cei trei copii. Jerry castiga indeajuns incat sa isi permita ca Amber sa aiba grija de gospodarie. Pe atunci asta era regula in America: tatal aducea banii si mama ingrijea casa.
La ceremonia de la Pentagon, Amber i-a stat aproape. Era foarte mandra de Jerry, negrul cu buze bogate, nu prea chipes dar cu suflet mare, ce o fermecase in urma cu mai bine de douazeci de ani.
Copiii i-au crescut si s-au asezat la casele lor. Au venit nepotii, vreo unsprezece si mai apoi, cand lui Jerry parul ii albise neverosimil, stranepotii. Multi si ei, vreo treizeci. Cel mare era deja student la o universitate de prestigiu, cel mai mic abia plecase in picioare.
Cand a parasit serviciul militar dupa aproape patruzeci de ani, lui Jerry i-a fost organizata o ceremonie.
Americanii se pricep la asta.
A fost invitat sa ia masa cu presedintele Reagan, alaturi de alti zece sau cinsprezece veterani. Jerry, cel care toata viata luptase cu faina, apa si drojdia, se simtea implinit.
Copiii ajunsesera la maturitate, nepotii isi intemeiasera familii, stranepotii erau deja mari. Familia lui Jerry era imprastiata prin toate colturile Americii. Se strangeau toti – sau aproape toti – de Ziua Recunostintei ori de Craciun.
Cu toate ca timpul se adunase straturi- straturi pe umerii lor din ce in ce mai incovoiati, Jerry era cel care “facea piata” ori de cate ori era nevoie.
In cartier era o celebritate.
Cu toata pielea lui tuciurie, Jerry era respectat de localnici. Locuise alaturi de Amber in aceiasi casa decenii intregi. Chiar si la Wall-Mart-ul urias aflat la vreo doua blocuri distanta era cunoscut. Tinerele de la casa il intrebau mereu de sanatate si de sotie.
Inainte de a pleca spre supermarket, Jerry se sfatuia cu Amber ce trebuia sa cumpere. Ea ii facea o lista – nu prea mai aveau tinere de minte – la care si el adauga ceea ce stia ca mai trebuie. Se orienta la fata locului, cum ar veni.
In dreptul usii, Amber ii aranja cravata veche kaki la care nu voia sa renunte in ruptul capului si-l saruta pe frunte. Asa facuse vreme de saizeci de ani.
Jerry a privit-o pe Amber cu strangere de inima si i-a spus cu inconfundabilul sau accent din sud: “Intr-o juma’ de ora sunt inapoi..”
Apoi a iesit pe usa si s-a indreptat spre Dodge-ul batran, mai batran ca buna parte dintre nepotii lui.
La o aniversare, copiii au vrut sa-i cumpere o masina noua dar Jerry s-a opus cu inversunare. Masina aceea care se invechise moral ii era apropiata precum un frate pe care nu l-a avut niciodata.
Imbatranisera impreuna.
Model vechi, de pe la inceputul anilor ’70, Dodge-ul era la fel de cunoscut in cartier ca proprietarul. In urma cu cativa ani niste pustani bauti vrusesera s-o ia pentru o tura dar au fost surprinsi de politie. Jerry n-a depus plangere. N-au vrut nici el nici Amber. “Copii…” – au zis impaciuitori intr-un glas cand ofiterul de politie a insistat s-aplice legea.
Ajunse cu caruciorul la masina. Deschise portbagajul si isi puse in ordine pungile cu cumparaturi. Craciunul era peste trei zile, asa ca si alimentele pe care le cumparase erau pe masura.
Casa lor nu prea mare avea sa se umple de glasul copiilor. Jerry se simtea mandru. Astepta cu drag ca alaturi de Amber sa se apuce de preparate. El facea painea pentru astfel de ocazii, prepara si cocea prajiturile, era un barbat de isprava. Nu mai avea aceiasi viteza ca altadata, dar indemanarea nu-i pierise deloc.
Prajiturile lui erau minunate. Cand ajunse in dreptul casei si opri masina simti pret de o clipa ca ceva nu e in regula. Deschise usa cu primul rand de pungi pline de cumparaturi in brate si striga asa cum facea de fiecare data: “Amber! Am ajuns!” Dar nimeni nu-i raspunse.
Nu se intamplase niciodata astfel in lungile decenii pe care le petrecusera impreuna.
Nelinistit merse spre bucatarie strigandu-si sotia din ce in ce mai panicat. Pe jos, langa coltul unuia dintre dulapuri zacea fara cunostinta Amber vegheata de Steve, motanul.
Speriat a sunat imediat la Salvare. A incercat sa vada daca sotia lui mai e in viata. Amber s-a stins dupa doua ore la spital vegheata de Jerry, negrul batran si cu buze carnoase. Un ataca cerebral ii fusese fatal, ultimul dintr-o serie mai lunga pe care Amber nu le prea luase in seama.
Desigur, Craciunul se transformase in doliu, caci chiar in acea zi de sarbatoare Amber a fost dusa pe ultimul drum.
Jerry s-a gandit ca Dumnezeu in milostenia lui, ii ia la el in astfel de zile marete pe cei pe care ii iubeste cel mai mult.
Dupa aceea viata lui Jerry n-a mai fost la fel cum la fel nu mai e nici acuma, la cativa ani dupa moartea lui Amber.
Cand se imbraca dimineata, se intoarce din fata oglinzii si da sa-si strige nevasta pentru o parere. Dar realizeaza ca nu mai are pe cine. Cand isi face dus cu anume greutate, da sa ceara stergarul lui Amber dar ea e doar o amintire. Saizeci de ani traiti impreuna fac ca gesturile ori dorintele sa fie ghicite intre parteneri.
Dintr-o data, unicii parteneri ce-ti raman sunt singuratatea si ecoul propriei voci.
Astazi, cand se implinesc sase ani de la plecarea lui Amber, Jerry e intr-un hotel londonez si deapana amintiri in fata unei copile straine aflata la receptie cu care leaga o prietenie ad-hoc.
Jerry vorbeste mult, si-i aminteste tinerei de Forrest Gump, cu toate ca pare a-l avea in fata pe Bubba Blue. Dar harul de povestitor al lui Jerry si tristetea amintirilor lui, fac din tanara femeie ascultatorul ideal.
Jerry – la fel de mandru precum odinioara – nu mai sta acasa de Craciun. Nu mai are pentru ce si mai ales pentru cine. Nu vrea in orgoliul lui – care noua ni s-ar parea deplasat, sa para ca cerseste mila copiilor.
Jerry colinda lumea pe care a vazut-o si inainte din fuga vreunui portavion gigantic. Dar acuma, cand nu mai coace painicele ori prajiturele pentru militari, cand nu se mai lupta cu faina, apa si drojdia, are mai mult timp sa se aplece asupa ei si eventual, cu intelepciune, s-o inteleaga mai bine.
Un singur taram n-au vazut ochii lui Jerry pana acuma: Australia.
Negrul nascut de mult pe undeva prin sudul Statelor Unite, pierdut acuma intr-o lume aflata intr-o miscare continua va ajunge cu siguranta si acolo, la antipozi.
Ii doresc din suflet asta.
Dar nu va fi singur asa cum n-a fost niciodata. Alaturi de el va calatori intotdeauna purtata in gand, in gesturi, ori in buzunarul din dreptul inimii, o bucatica de amintire pe nume Amber.
