mirceaprodan.com

politica, film, muzica

  • Home
  • About
  • Contact
  • Books
    • Cum sa programezi in Python (python romana)
    • Imbroglio (Elegie pentru roluri mici)
    • Calatorie in lumea lui Marx
  • Mircea’s Online Radio

Craciunul copilariei

December 24, 2011 By duke2007 Leave a Comment

Eram toti patru speriati.

Aveam vreo patru- cinci ani, Cristian, varul meu opt sau noua, Gabriela, sora mea, noua sau zece si Anca, verisoara, cu vreun an mai mare.

Stateam la bucatarie stransi pe langa bunica, o povestitoare neintrecuta care isi descarca tolba cu povesti. De fapt amintiri, dar spuse pe un ton si-ntr-un ritm de poveste.

Il asteptam infrigurati pe Mos Craciun.

Afara era iarna adevarata – nu-mi amintesc de vreun Craciun fara zapada ori temperaturi puternic negative de acuma mai bine de patruzeci de ani.

In camera mare de la strada, la fereastra, era asezat bradul la care si noi peste zi, dadusem o mana de ajutor pentru impodobire. In el odihneau frumos si simetric globuri superbe atarnate de crengi, “mos craciuni” decupati din carti si apoi lipiti pe bucati de carton si mai ales lumanari micute, infipte intr-un suport metalic asemanator unei cioace de rufe.

Beteala alba era cea care la sfarsit dadea tot farmecul pomului de Craciun.

Ea inconjura ca o autostrada poleita intreg bradul, se sus pana jos, din stanga spre dreapta sau din dreapta spre stanga.

Si mai erau artificiile acelea ieftine, lunguiete, care se indoiau la un capat si se aninau de crengile pomului. Se aprindeau greu, trebuiau sa fie musai uscate, dar cand fenomenul se intampla, generau scantei de o frumusete aparte.

Obiectele de decor ce se odihneau un an intreg in cutii parasite prin fundul bibliotecii, prindeau deodata viata.

Nu existau inca instalatiile electrice, nu se inventasera brazii de plastic, totul era cu mult mai natural decat astazi.

Cel mai interesant si in acelasi timp de neuitat aspect al acelor vremuri ramane insa mirosul de cetina pe care-l simteai de indata ce intrai in camera de la drum, nu foarte tare incalzita, pentru ca pomul sa nu se scuture inainte de vreme.

Deodata, cineva, poate tata, poate mama, poate matusa sau unchiul nostru spunea – si el mimand surpriza : “Gata copii! A venit Mosul!”.

Inima mi se strangea de teama s-un gol mi se itea in stomac.

Mergeam apoi in sir indian spre incaparea unde “mosul” cu barba alba improvizata din vata, cu vreo draperie rosie si veche aruncata pe spinare si mai ales cu voce schimbata, ne prelua si – spre deliciul parintilor – ne manipula emotiile.

Bradul si Mosul ce statea langa el “odihnindu-se” pe un scaun, mi se pareau colosali si coborati direct dintre copertele unei carti de basme.

Tremuram de frica lui si aproape ca uitasem versurile pe care trebuia sa le rostesc si care imi deschideau baierile sacului pentru cadoul mult asteptat.

Lumina stinsa, bradul care mirosea diafan, lumanarile albe ce ardeau molcom, artificiile subtiri care se consumau cu un sfarait bizar, mosul cu barba lui magistrala ce-i acoperea si buzele, sunt amintiri desprinse din timp, pe care le voi purta mereu si mereu cu mine, pana in cea din urma clipa a vietii.

Astazi, casa noastra situata in cartierul vechi din spatele Universitatii e pustie.

Larma de odinioara a disparut, timpul a ars secundele si ceasurile de atunci, a epuizat mirosul caltabosilor ce fierbeau incet pe aragazul din bucatarie.

Bunicii, parintii, toti cei dragi se regasesc acuma in locul in care-si vor petrece eternitatea.

Craciunul de altadata ramane un “mister” in care copil fiind ma regaseam an de an cu aceiasi emotie primara si pe care la rastimpuri, il scot din sertarul prafuit al memoriei cu o candoare greu de egalat de vreo alta intamplare ulterioara.

Filed Under: Oameni,Fapte,Intamplari Tagged With: amintiri, copilariei, craciun, mos craciun

Lada cu munitie

November 19, 2011 By duke2007 Leave a Comment

In unitatea mica de la marginea Bucurestiului am patruns in primavara lui ’82 cu inima stransa. Eram un racan de nouasprezece ani, smuls brutal din lumea civila si aruncat in “groapa cu lei” a gradatilor, ofiterilor, instructiei de front, tragerilor cu armanentul de zi ori de noapte… Portile unitatii de artilerie antiaeriana primeau hulpave noul contigent de militari in termen, veniti cum aveam sa aflu nu peste multa vreme, jumatatea din Bucuresti si fostul judet Ilfov si jumatate din Oltenia, cu precadere din Dolj.

Incet, intre noi au inceput sa se lege relatii de camaraderie. Am aflat fiecare de pe unde vine, cati ani are, ce-a facut in viata civila, ce scoala a terminat, chestiuni inerente traiului intr-un mediu inchis, dur si militarizat.

N-as putea spune ca imi gasisem vreun prieten printe olteni.

Cei mai apropiati oameni pe care mi i-am facut de-a lungul celor peste nouasprezece luni de armata, au fost Florica, un bucurestean destul de emancipat si care ca si mine picase in vara la admiterea de la facultate si Nicu, un tigan cu opt clase din Filiasi, un baiat de aur, extrem de curat si ordonat, ce la rastimpuri se ocupa de valiza mea aflata periodic intr-un haos total.

Oltenii erau veniti de prin Tuglui, de prin Desa, Bailesti ori Cosoveni. Toti baieti vrednici, invatati cu munca si spre deosebire de ceea ce se spune despre ei, docili in relatiile cu superiorii. Distingeam printre ei un flacau bine legat de prin Tuglui, tacut si cu mare putere de efort. Numele lui era Stefan Maruntelu.

La un moment dat mi-a venit (iarasi) randul sa intru in garda.

Pentru cei care nu stiu, si multi dintre tinerii de astazi, dat fiind ca obligativitatea stagiului militar a fost eliminata, cu siguranta nu au habar, serviciul de garda era unul extrem de important.

El asigura prin intermediul unei grupe de militari condusa cel putin de un gradat, paza unitatii.

Serviciul de garda avea propriul regulament, de fapt o lege cu accente foarte dure, pe care, la un moment dat il invatasem pe de rost. Nici nu puteam altfel, tinand cont ca am facut de-a lungul armatei peste 120 de zile de garda.

Trebuia sa cunosti perfect consemnul particular si pe cel general, sa stii la nivel de excelenta manuirea armei si mai ales sa ai mare grija de ea si de munitia ce iti era inamanata in momentul in care intrai in serviciu.

Era de altfel unul dintre putinele locuri din unitate, lasand desigur la o parte impresionantele depozite de munitie aflate in fort, in care gaseai gloante de razboi.

Cei care intrau in garda erau bine alesi, rezistenti la stres si oboseala – pentru ca faceai trei schimburi vreme de patru sau cinci zile si mai ales cu capul pe umeri.

Din acest motiv regulamentul trebuia stiut dumnezeieste si aplicat “intocmai si la timp”. Serviciul de garda era aproape “rupt” de unitate. Aici serveam masa, aici ne spalam, aici dadeam ascultare doar comandantului de garda si ofiterului de serviciu pe unitate. Nimeni nu avea dreptul sa ne trimita la alte activitati de rutina.

Alaturi de mine in corpul de garda se aflau pe langa alti militari, prietenul Florica si Stefan Maruntelu.

Ofiter de serviciu era un locotentent cu privire de otel, pe care nu l-am vazut zambind niciodata. Militar adevarat despre care noi spuneam pe la colturi ca-i curgea sange kaki prin vasele sanguine, locotenentul Tudor reprezenta in imaginatia noastra, ofiterul total. Am avut sansa sa-l cunosc mai bine spre sfarsitul stagiului cand am fost trimisi la munci agricole prin campiile nesfarsite ale Brailei sub comanda lui directa. Pana la urma am realizat ca era un om drept si de caracter.

Dar in acea zi, in corpul de garda, locotenetul Tudor a declansat un mic infern.

In puterea noptii, cand afara erau -15 grade, eu, Florica si Maruntelu ne odihneam, pentru ca nu peste mult timp, aveam sa intram in post. Serviciul de garda se desfasura cum spuneam in trei schimburi: unul era la post si asigura timp de trei ceasuri paza unitatii (cu doua, trei sau cate posturi are ea), alt schimb statea de veghe si conform legii, trebuia sa citeasca si sa-si insuseasca regulamentul de garda si garnizoana alte trei ore si un al treilea aflat la odihna vreme tot de trei ceasuri pentru ca urma sa-i schimbe pe cei aflati in post.

De cele mai multe ori, serviciul de veghe se transforma in ore de odihna caci cea mai mare problema a unui soldat este somnul.

Prima data cand am dormit pe indestulate a fost spre sfarsitul armatei, cand veniti de la munci agricole si pana la “’liberare”, am fost lasati in plata Domnului.

Eram deja adevarati “veterani” cu aproape un an si opt luni de armata, “sub noi” se gaseau doua cicluri de militari supusi asemenea noua odinioara la caznele instructiei si ale activitatilor specifice, asa ca nimeni nu mai indraznea sa ne zica nimic.

Eram un lest care va fi repede aruncat peste bordul unitatii.

Dar in acea noapte in corpul de garda, zilele acestea erau indepartate si “amr-ul” nici nu se zarea la orizont.

Ne-am pomenit deodata cu locotentul Tudor care racnea din toti rarunchii “Alarma! Incendiu in corpul de garda! Desteptarea! Alarma!!” Buimaciti si smulsi din visele cele mai adanci ne-am dat jos care cum am putut, ne-am tras pe noi tunicile caci dormeam mai mult imbracati.

Am inceput pe data sa scoatem obiectele din corpul de garda.

Cand se dadea o atfel de alarma (desigur ca nu era nici urma de incendiu…) absolut totul trebuia scos afara, ramanand in interior doar scheletele metalice ale paturilor de campanie ori rastelul gol de armament.

Ne-am caznit noi cei sase insi aflati inauntru sa scoatem obiectele, care cu cate o saltea in spinare, care cu masa si scaunele, care cu armele ori mantalalele grele de iarna.

Momentul adevarului a sosit atunci cand trebuia dusa afara lada cu munitie ce cantarea peste saizeci de kiograme.

Semana cu o lada de zestre numai ca era confectionata din metal si inauntrul ei se gaseau din greu gloante, ce si ele atarnau ca o piatra de moara! Am apucat de toarta metalica de la un capat si Florica din partea opusa.

Cand s-o ridicam aproape ca ne-a lasat fara sale.

Abia am reusit s-o urnim cativa centimetri, darmite s-o luam pe sus si in cea mai mare viteza s-o ducem afara unde era un ger de crapau pietrele si zapada pana dincolo de glezene.

Il aud atunci pe tacutul Maruntelu care inca avea ochii umflati de somn, nervos si cu capsa pusa ca zice: “Dati-va ba’ la o parte!”. Si fara sa mai stea pe ganduri apuca lada mare si grea ca plumbul de o toarta si de alta cu mainile intinse la maxim, o salta ca pe o perna umpluta cu fulgi de gasca, parcuge cu usurinta holul lung de vreo sapte, opt metri, si apoi o lasa usor pe aleea din fata cladirii unde adunasem toate catrafusele din lacasul nostru.

Eu cu Florica, nici noi niste tanci de doi coti, obisnuiti deja cu efortul fizic la care esti supus zilnic in armata, priveam uluiti spectacolul de forta pe care in tacerea si puterea noptii, sub ochii vigilenti ai l-entului, Maruntelu il oferise gratuit.

Bineinteles ca imaginile acelea socant-admirative, mi-au ramas pe veci intiparite in minte. De-a lungul timpului pe care l-am petrecut apoi impreuna in armata, mi-aminteam zambind la rastimpuri cu Florica, despre forta uriasa a unui “maruntel” oltean, tacut si la locul lui.

Ieri seara, cand veneam spre casa si ma pregateam sa pasesc pe trotuarul magistralei Carol I animata de un du-te vino de automobile parca interminabil si imposibil de imaginat in urma cu doar cativa ani, imi taie calea un barbat cu umerii usor lasati.

Omul trece vreo cativa metri si apoi imi striga: “Nu va suparati, va cheama cumva Prodan? Mircea Prodan?!” “Da! Eu sunt” ii raspund si pe data realizez ca-l am in fata pe voinicul de acuma treizeci de ani.

Se prezinta cu deferenta vorbindu-mi la persoana doua plural si instantaneu il revad cu ochiul mintii cum ne indeparteaza pe mine si pe Florica si cum ridica lada ca pe un fulg de papadie si o scoate afara.

Am schimbat cateva vorbe, ne-am imaginat cum eram odinioara, si am realizat ca timpul a muscat fara mila din fapturile noastre.

Poate ne vom intalni candva, nu stiu cand, sa degustam o cafea si sa ne amintim de tineretea noastra frumoasa dar care pe atunci, era “incarcerata” vremelnic intre zidurile unui divizion de apararare a Bucurestilor…

Filed Under: Oameni,Fapte,Intamplari Tagged With: amintiri, armata, garda, munitie

Razvan, americanul…

September 6, 2011 By duke2007 Leave a Comment

Nu stiu daca am mai scris aici, dar cred ca perioada cea mai frumoasa a carierei mele profesionale s-a desfasurat intre 1996 – 1998.

Prietenul meu Nicusor Beletei ma suna in primavara lui 1996 sa-mi spuna ca postul de radio Horion (care pornise in eter cu cateva luni mai devreme) a anuntat ca angajeaza reporteri/redactori. Mai impins de la spate de el, mai indemnat de ai mei, am acceptat pana la urma sa merg la concurs. Participanti – multi ca frunze toamna-n vant – vorba marelui poet Alexandr Puskin si probele nici ele prea usoare.

Examinarea noastra s-a facut de catre un juriu alcatuit din actori, logopezi, psihologi si oameni de presa. Dupa cateva zile am fost anuntati pe calea undelor ca eu si inca alti cinci tineri am fost admisi in cadrul postului de radio Horion pentru o perioada de proba de trei luni. Desigur ca am ramas pana cand lucrurile au luat – cel putin pentru mine o intorsatura mai putin eleganta, adica vreo doi ani. Radio Horion – la vremea aceea primul si singurul post de radio particular din Craiova, devenise incet dar sigur o institutie in toata puterea cuvantului.. Multi dintre colegii mei de atunci lucreaza inca in mass-media dar si mai multi pareau ca disparusera pe veci din oras.

Sefa noastra, Gabriela Alupoaie traieste de ani buni in Norvegia, Gabriela Nica si Iulia Bulborea in Germania, Claudiu Margarit, Lucian Barbu si Razvan Furca in Statele Unite. Nu prea mai stiu mare lucru despre Cristian Toaxen, Carmen Ciocoiu, Marius Dragan, Mihaelea Balilescu (Petrisor!), Dan Balilescu ori Simona Carlugea. Toti acestia mi-au fost vreme de doi ani ca o a doua familie. Subzista o atmosfera in cadrul redactiei pe care nu am (mai) intalnit-o niciodata in cariera (nu foarte scurta…) de jurnalist. La varsta mea de atunci, putin peste 33 de ani, ma simteam printre acesti tineri minunati asemenea lor, adica un ins abia trecut de adolesenta.. Sunt amintiri greu de sters pe care le-am trait impreuna, experiente de neuitat, emisiuni de o calitate deosebita cu mult poate peste ceea ce in prezent se face in posturile de televiziune ori radio.

O intamplare fericita mi-a adus aminte astazi de toate acestea pe cand nadusit si usor obosit, drumul facut prin centrul orasului mi-a fost “barat” de fostul coleg si prieten de odinioara Razvan Furca pe atunci un tanar putin trecut de douazeci de ani, dar matur in comportament si gandire – ca si acuma – cand se apropie cu pasi repezi de patru decenii de viata. Am depanat in fata unei cafele al carei iz inconfundabil a disparut brusc sub invazia nefasta a fumului de mititei, momente memorabile din perioada de aur a Radio Horion. Perioada care, asa cum spuneam, ma face mandru ca i-am fost martor indeaproape.

Astazi Razvan e un respectat cetatean american ce traieste de zece ani in Seattle, e manager de zona (si din cate am inteles “zonele” americane reprezinta cam cateva Romanii luate la un loc…) pentru o companie de telefonie mobila, este un om multumit de viata lui. Am respectat mereu felul matur de a se purta al acestui altadata realizator al excelentei emisiuni “Sueta Sportiva”, asa incat si astazi, cand imi vorbea despre America n-am simtit nici macar o clipa ca incearca sa fie partinic cu tara sa de adoptie. Se cunoaste ca isi traieste viata cu o anume detasare de care marturisesc, eu unul nu ma simt in stare.

Pentru ca Razvan a avut norocul sa ajunga sa vietuiasca intr-o tara care – asa cum el sublinia mereu – ofera o sansa oricui se incumeta sa munceasca din greu, sa-si vada de treaba, sa respecte pe ce din jur, sa se instruiasca, si mai ales, care vrea sa-si depaseasca propria conditie. Il priveam si simteam ca un soi nebanuit de “invidie” ma parcurgea involuntar. “Americanul” Razvan Furca venise sa-si vada mama, rudele, amicii, iar eu ramaneam un perpetuu condamnat la o viata pe care odinioara am crezut-o altfel.

Don’t like Monday’s – suna titlul unui celebru cantec de la sfarsitul anilor ’70. Nici mie nu-mi place lunea (cui place de fapt?!) dar iata ca o data la cativa ani, se intampla ca inceputul de saptamana sa-ti fie deodata luminat, plictiseala sa-ti dispara fie si pentru cateva ceasuri, pentru ca intamplator te-ai revazut cu un prieten de mult plecat pe alte meleaguri…

Filed Under: Oameni,Fapte,Intamplari Tagged With: america, amintiri, jurnalism, presa, radio horion, razvan

La ne-buna vedere…

June 10, 2011 By duke2007 1 Comment

Am fost sunat in urma cu catva timp de un fost coleg de liceu cu privire la organizarea unui banchet aniversar. Peste vreo cateva zile, se implinesc treizeci de ani (!!) de cand am terminat studiile medii. Sunt colegi pe care nu i-am vazut din ultima zi de scoala, altii care au plecat prin strainatate, unii cu care m-am intalnit din Paste in Craciun si o colega cu care m-am casatorit.

Nu mi-e dor de anii de liceu. Nici de colegi neaparat, cu toate ca majoritatea erau oamenii de treaba. Nu mai stiu cum or fi acuma. Societatea si timpul ne-au schimbat iremediabil. Din pacate nu in bine.

Nu mi-e dor de anii de liceu in primul rand datorita profesorilor. Cu prisosinta a celui de matematica, un obsedat sexual – toba de carte ce-i drept, dar care scotea fetele la tabla si le punea sa scrie cat mai sus cu putinta ca sa le priveasca picioarele. Numele acestui individ? Dumitru Firu.

Pe seama lui circulau tot felul de legende, spre exemplu una in care se spunea ca fusese cadru universitar dar parasise fortat Universitatea datorita obsesiei bolnave pe care o avea fata de curul de femeie. Daca ar fi fost doar problemele si fantasmele lui sexuale, poate ca profesorul Firu n-ar reprezenta – pentru mine unul – o amintire funesta. Problema mea cu el insa a fost cu mult mai…nici nu stiu cum sa-i spun…umilitoare.

Cu siguranta daca intamplarile continute in amintirea mizerabila pe care o am legata de Firu s-ar fi petrecut in epoca iPhone, era(m) cap de afis pentru marile jurnale nationale ori pentru posturile comerciale si necomerciale de televiziune.

Mi-l amintesc pe Firu in ziua de 12 octombrie 1978 la inmormantarea tatalui meu, cum plangea cu lacrimi de copil si cum se opintea alaturi de alti colegi de cancelarie sa poarte sicriul cu trupul neinsufletit. Am crezut ca era prieten cu tata.

Prieten vorba vine, caci in serparia aceea numita Liceul CFR din Craiova ma indoiesc ca puteai avea prieteni. Mai ales ca tata fusese detinut politic, problemele lui din anii ’50 cu Securitatea reinviasera subit la inceputul lui ’78, iar “amicii” se inghesuisera – lasi sau doar speriati – sa dea din greu declaratii lugubrei institutii.

Din cate am descoperit in arhivele CNSAS, profesorul Firu nu s-a numarat printre cei care au scris impotriva tatei, dar prieten nu i-a fost nici macar o clipa.

Cand am inceput ultimul trimestru al ultimului an de liceu – mai aveam prin urmare vreo doua luni de scoala – profesorul a venit in clasa si la un moment dat mi-a spus ca daca nu ma tund chilug, ma lasa repetent. Totul pornise de la faptul ca ma pregateam de admitere la Medicina si nu-mi pasa de polinoamele si ecuatiile lui diferentiale. Mai mult, trimterea mea la frizer a fost declansata de faptul ca intr-una din ore ma prinsese invatand la chimie. I-am spus sec ca intentia mi se parea o “mutilare”. Atata i-a fost si lui dar mai ales mie.

In urmatoarea ora de matematica m-a scos la tabla si mi-a dat un exercitiu pe care desigur ca habar nu aveam sa-l rezolv. Drept urmare am luat nota doi. Mi l-a trecut instantaneu in catalog. Intr-o alta ora de matematica m-a scos din nou la tabla, mi-a dat iarasi un exercitiu pe care – normal! – n-am stiut sa-l fac. A urmat nota direct in catalog, de data asta ceva mai generoasa: trei!

Gluma se ingrosa astfel ca ma fost nevoit sa-i spun mamei. Dupa intalnirea pe care a avut-o cu profesorul Firu, mama a venit acasa inlacrimata. Cu toate rugamintile ei, cu trimiterea la memoria tatei, nu reusise cu niciun chip sa-l determine pe nemernic sa-si schimbe pozitia.

A urmat teza care intr-adevar a fost o capodopera a abuzului. In primul moment cand a sosit in clasa m-a scos din banca si m-a pus sa intorc catedra cu fata la tabla. A scris subiectele si apoi m-a “invitat” sa iau locul de “onoare” al profesorului.

Am sustinut lucrarea – in care am obtinut din nou nota trei – singur, cu spatele la clasa si cu exercitiile de matematica pe care nu am reusit sa le deslusesc. Eram deja corigent, admiterea la facultate disparea si sunt convins ca daca nu reuntam la podoaba capilara aflata in limite absolut normale pentru un elev al acelor vremuri, Firu ma lasa repetent fara sa clipeasca.

Intr-un tarziu, prins iremediabil intre frizerie, profesorul de matematica si repetentie, m-am tuns chilug. Orgoliul meu de adolescent caruia i se parea ca viata e compusa doar din lucruri marete si interesante, din oameni cumsecade si fapte bune, fusese calcat in picioare. Mi-amintesc ca ieri momentul fotografiei de grup de la terminarea liceului. Sunt singurul din clasa care are parul de cativa milimetri lungime. Sau de intrarea in sala unde am sustinut probele de admitere cand toti concurentii se zgaiau la mine de parca vazusera o aratare.

Si peste putina vreme vine momentul in care ar trebui sa ma reintalnesc cu profesorul Dumitru Firu. Ma jurasem ca in momentul in care aflu ca a murit, merg la cimitir si ma usurez pe mormant. Dar din pacate, individul n-a mierlit-o pana acuma. L-am mai intalnit de cateva ori, l-am privit fix in ochi cu ura nedisimulata si am trecut mai departe. Merita un dispret suveran. Este poate singurul personaj pe care l-am dispretuit aprig de-a lungul vietii.

Iar acuma se fac treizeci de ani de la amintirile acelea bolnave. De ce as fi bucuros de revedere?

Filed Under: Oameni,Fapte,Intamplari Tagged With: amintiri, colegi, liceul cfr craiova, matematica, profesorul firu, tata, teza

Chilug

January 22, 2011 By duke2007 1 Comment

Am citit mai alaltaieri o stire pe prima pagina din ziarul Adevarul care a resusit sa cotrobaie putin prin sertarul cu amintiri pe care oricare dintre noi il avem: unui pustan de clasa a saptea din Iasi i-a fost retezat contrar vointei lui de catre profesoara diriginta, bretonul care-i dadea in ochi. Si asta s-a petrecut in clasa, in timpul orei de dirigentie.
Eram in ultimul an de liceu si invatam pentru admiterea la medicina. Nu prea aveam treaba cu matematica din doua motive: primul era acela ca niciodata nu am avut talent in deslusirea ecuatiilor ori a problemelor de geometrie si al doilea ca materia respectiva nu-mi era necesara la examenul care se apropia vazand cu ochii. In trimestrul intai (pe atunci nu se inventase semestrul in invatamantul mediu) am reusit sa trec fara corigenta. In cel de-al doilea, in timpul unei ore, profesorul Firu, un om bine pregatit dar am sentimentul, un obsedat sexual incorigibil (scotea fetele imbracate in tipicul sarafan albastru de odinioara la tabla si le obliga sa scrie cat mai sus cu putinta pentru a le admira picioarele…) si pe deasupra, posesorul unui ego de-a dreptul bolnav, m-a prins invatand la anatomie. Atata i-a trebuit si lui dar si mie. Mi-a spus ca daca vreau sa trec clasa (adica sa pot intra in examenul de bacalureat dar si in cel de admitere la facultate) este musai sa ma tund chilug in ultimul trimestru. Din momentul in care i-am replicat ca acest lucru mi se pare o mutilare nu am mai avut trai cu el. La catva timp a urmat banchetul specific sfarsitului unui ciclu de invatamant, dupa aceea vacanta de primavara si in fine ultimul trimestru de scoala din viata mea de elev.
Si atunci s-a pornit viforul mai rau ca-n poemul eminescian rastalmacit care suna cam asa: “Si-ncepu batranul Mircea sa mi-l futa pe sultan/ Sapte zile incheiate, cand pe jos, cand pe divan!” Numai ca de acesta data “sultanul” eram eu iar marele voevod, profesorul Firu. Exact in prima ora de dupa vacanta, am fost poftit la tabla iar dupa cateva minute de interpelat pe motiv de Cauchy ori de mai stiu eu ce “hiperparaboloid de rotatie” mi s-a aplicat nota fatala: un doi cat roata carului. Direct in catalog si in carnetul de elev. La urmatoarea ora “valoarea” mea a mai crescut o leaca in urma unei proceduri identice: a sosit in catalog si un trei. Stateam “bine” dar cam intrasem in panica si i-am povestit mamei ce patesc pe la scoala. Tata, care pana la inceputul clasei a zecea cand a murit imi fusese profesor de romana, era amic cu profesorul Firu, sau noi asa credeam. Mi-amintesc cum la funeralii tinea de sicriu plangand in hohote. Asa ca mama a venit sa vorbeasca cu el, umilindu-se asa cum nu cred s-o fi facut altadata. Raspunsul individului a fost sec si lipsit de echivoc: “Doamna, daca nu se tunde zero, il las repetent!” Gluma s-a-ngrosat si mai tare in momentul in care a venit ziua tezei. Nici nu a intrat bine in clasa ca m-a si invitat sa intorc catedra cu fata catre tabla si sa iau loc pe scaunul profului cu caietul de teza dinainte. Abia apoi a catadicsit sa scrie subiectele pe tabla. Desigur, nota mea la lucrarea scrisa trimestriala nu putea sa treaca baremul de trecere, ba din cate imi amintesc (se implinesc curand trei decenii de atunci…) s-a situat undeva in jurul numarului trei. Lucrurile se limpezeau de-o maniera cu totul nedorita pentru mine: eram pe cale sa devin corigent la matematica. In penultima saptamana de scoala m-am dus la frizerie unde mi-am lasat complet podoaba capilara, bogata de altfel. A doua zi am mers la liceu spasit si umilit asa cum pana atunci si de atunci incolo nu am mai fost niciodata in viata. Intr-un final profesorul Firu m-a trecut clasa, fotografia de absolvire insa avand imprimata pentru totdeauna chipul meu lipsit de parul de care eram atat de mandru.
Din pacate, vremurile nu permiteau ca o asemenea “stire” sa ajunga nici macar in ziarul comunist local darmite pe prima pagina a Scanteii. Era de fapt un lucru “banal” care nu merita sub nicio forma atentia presei.. Era de fapt ceea ce comunismul produsese cu asupra de masura: banalizarea raului. De obicei, amintirile din adolescenta, fie ele placute sau mai putin placute, sunt toate chitite frumos pana le vine randul la uitarea definitiva. Totusi, intamplarea mea cu profesorul de matematica este una de care atunci cand imi amintesc ma revolt. M-am intalnit de nenumarate ori cu profesorul Firu, treceam odinioara in fiecare zi prin fata casei lui, dar de fiecare data n-am facut altceva decat sa-l privesc lung, drept in ochi fara ca sa-l salut. Nu merita. Mi-am jurat ca in momentul in care voi afla ca s-a dus de pe lumea aceasta (daca va pleca el inaintea mea, desigur) voi merge la cimitir ca sa ma usurez pe mormantul lui de bicisnic. Marturisesc ca inca nu mi s-a ivit prilejul….

Filed Under: Oameni,Fapte,Intamplari Tagged With: amintiri, chilug, iasi, liceu

  • 1
  • 2
  • Next Page »

Aboneaza-te la Newsletter

Marionet Radio – muzica, stiri, comentarii

USA

Conținut promovat

Categories

Conținut promovat

Conținut promovat

Facebook

OpenERP – Nimic mai usor!

Support independent publishing: Buy this book on Lulu.

Cum sa programezi in Python

Support independent publishing: Buy this book on Lulu.

Copyright © 2009, Mircea Prodan