In unitatea mica de la marginea Bucurestiului am patruns in primavara lui ’82 cu inima stransa. Eram un racan de nouasprezece ani, smuls brutal din lumea civila si aruncat in “groapa cu lei” a gradatilor, ofiterilor, instructiei de front, tragerilor cu armanentul de zi ori de noapte… Portile unitatii de artilerie antiaeriana primeau hulpave noul contigent de militari in termen, veniti cum aveam sa aflu nu peste multa vreme, jumatatea din Bucuresti si fostul judet Ilfov si jumatate din Oltenia, cu precadere din Dolj.

Incet, intre noi au inceput sa se lege relatii de camaraderie. Am aflat fiecare de pe unde vine, cati ani are, ce-a facut in viata civila, ce scoala a terminat, chestiuni inerente traiului intr-un mediu inchis, dur si militarizat.

N-as putea spune ca imi gasisem vreun prieten printe olteni.

Cei mai apropiati oameni pe care mi i-am facut de-a lungul celor peste nouasprezece luni de armata, au fost Florica, un bucurestean destul de emancipat si care ca si mine picase in vara la admiterea de la facultate si Nicu, un tigan cu opt clase din Filiasi, un baiat de aur, extrem de curat si ordonat, ce la rastimpuri se ocupa de valiza mea aflata periodic intr-un haos total.

Oltenii erau veniti de prin Tuglui, de prin Desa, Bailesti ori Cosoveni. Toti baieti vrednici, invatati cu munca si spre deosebire de ceea ce se spune despre ei, docili in relatiile cu superiorii. Distingeam printre ei un flacau bine legat de prin Tuglui, tacut si cu mare putere de efort. Numele lui era Stefan Maruntelu.

La un moment dat mi-a venit (iarasi) randul sa intru in garda.

Pentru cei care nu stiu, si multi dintre tinerii de astazi, dat fiind ca obligativitatea stagiului militar a fost eliminata, cu siguranta nu au habar, serviciul de garda era unul extrem de important.

El asigura prin intermediul unei grupe de militari condusa cel putin de un gradat, paza unitatii.

Serviciul de garda avea propriul regulament, de fapt o lege cu accente foarte dure, pe care, la un moment dat il invatasem pe de rost. Nici nu puteam altfel, tinand cont ca am facut de-a lungul armatei peste 120 de zile de garda.

Trebuia sa cunosti perfect consemnul particular si pe cel general, sa stii la nivel de excelenta manuirea armei si mai ales sa ai mare grija de ea si de munitia ce iti era inamanata in momentul in care intrai in serviciu.

Era de altfel unul dintre putinele locuri din unitate, lasand desigur la o parte impresionantele depozite de munitie aflate in fort, in care gaseai gloante de razboi.

Cei care intrau in garda erau bine alesi, rezistenti la stres si oboseala – pentru ca faceai trei schimburi vreme de patru sau cinci zile si mai ales cu capul pe umeri.

Din acest motiv regulamentul trebuia stiut dumnezeieste si aplicat “intocmai si la timp”. Serviciul de garda era aproape “rupt” de unitate. Aici serveam masa, aici ne spalam, aici dadeam ascultare doar comandantului de garda si ofiterului de serviciu pe unitate. Nimeni nu avea dreptul sa ne trimita la alte activitati de rutina.

Alaturi de mine in corpul de garda se aflau pe langa alti militari, prietenul Florica si Stefan Maruntelu.

Ofiter de serviciu era un locotentent cu privire de otel, pe care nu l-am vazut zambind niciodata. Militar adevarat despre care noi spuneam pe la colturi ca-i curgea sange kaki prin vasele sanguine, locotenentul Tudor reprezenta in imaginatia noastra, ofiterul total. Am avut sansa sa-l cunosc mai bine spre sfarsitul stagiului cand am fost trimisi la munci agricole prin campiile nesfarsite ale Brailei sub comanda lui directa. Pana la urma am realizat ca era un om drept si de caracter.

Dar in acea zi, in corpul de garda, locotenetul Tudor a declansat un mic infern.

In puterea noptii, cand afara erau -15 grade, eu, Florica si Maruntelu ne odihneam, pentru ca nu peste mult timp, aveam sa intram in post. Serviciul de garda se desfasura cum spuneam in trei schimburi: unul era la post si asigura timp de trei ceasuri paza unitatii (cu doua, trei sau cate posturi are ea), alt schimb statea de veghe si conform legii, trebuia sa citeasca si sa-si insuseasca regulamentul de garda si garnizoana alte trei ore si un al treilea aflat la odihna vreme tot de trei ceasuri pentru ca urma sa-i schimbe pe cei aflati in post.

De cele mai multe ori, serviciul de veghe se transforma in ore de odihna caci cea mai mare problema a unui soldat este somnul.

Prima data cand am dormit pe indestulate a fost spre sfarsitul armatei, cand veniti de la munci agricole si pana la “’liberare”, am fost lasati in plata Domnului.

Eram deja adevarati “veterani” cu aproape un an si opt luni de armata, “sub noi” se gaseau doua cicluri de militari supusi asemenea noua odinioara la caznele instructiei si ale activitatilor specifice, asa ca nimeni nu mai indraznea sa ne zica nimic.

Eram un lest care va fi repede aruncat peste bordul unitatii.

Dar in acea noapte in corpul de garda, zilele acestea erau indepartate si “amr-ul” nici nu se zarea la orizont.

Ne-am pomenit deodata cu locotentul Tudor care racnea din toti rarunchii “Alarma! Incendiu in corpul de garda! Desteptarea! Alarma!!” Buimaciti si smulsi din visele cele mai adanci ne-am dat jos care cum am putut, ne-am tras pe noi tunicile caci dormeam mai mult imbracati.

Am inceput pe data sa scoatem obiectele din corpul de garda.

Cand se dadea o atfel de alarma (desigur ca nu era nici urma de incendiu…) absolut totul trebuia scos afara, ramanand in interior doar scheletele metalice ale paturilor de campanie ori rastelul gol de armament.

Ne-am caznit noi cei sase insi aflati inauntru sa scoatem obiectele, care cu cate o saltea in spinare, care cu masa si scaunele, care cu armele ori mantalalele grele de iarna.

Momentul adevarului a sosit atunci cand trebuia dusa afara lada cu munitie ce cantarea peste saizeci de kiograme.

Semana cu o lada de zestre numai ca era confectionata din metal si inauntrul ei se gaseau din greu gloante, ce si ele atarnau ca o piatra de moara! Am apucat de toarta metalica de la un capat si Florica din partea opusa.

Cand s-o ridicam aproape ca ne-a lasat fara sale.

Abia am reusit s-o urnim cativa centimetri, darmite s-o luam pe sus si in cea mai mare viteza s-o ducem afara unde era un ger de crapau pietrele si zapada pana dincolo de glezene.

Il aud atunci pe tacutul Maruntelu care inca avea ochii umflati de somn, nervos si cu capsa pusa ca zice: “Dati-va ba’ la o parte!”. Si fara sa mai stea pe ganduri apuca lada mare si grea ca plumbul de o toarta si de alta cu mainile intinse la maxim, o salta ca pe o perna umpluta cu fulgi de gasca, parcuge cu usurinta holul lung de vreo sapte, opt metri, si apoi o lasa usor pe aleea din fata cladirii unde adunasem toate catrafusele din lacasul nostru.

Eu cu Florica, nici noi niste tanci de doi coti, obisnuiti deja cu efortul fizic la care esti supus zilnic in armata, priveam uluiti spectacolul de forta pe care in tacerea si puterea noptii, sub ochii vigilenti ai l-entului, Maruntelu il oferise gratuit.

Bineinteles ca imaginile acelea socant-admirative, mi-au ramas pe veci intiparite in minte. De-a lungul timpului pe care l-am petrecut apoi impreuna in armata, mi-aminteam zambind la rastimpuri cu Florica, despre forta uriasa a unui “maruntel” oltean, tacut si la locul lui.

Ieri seara, cand veneam spre casa si ma pregateam sa pasesc pe trotuarul magistralei Carol I animata de un du-te vino de automobile parca interminabil si imposibil de imaginat in urma cu doar cativa ani, imi taie calea un barbat cu umerii usor lasati.

Omul trece vreo cativa metri si apoi imi striga: “Nu va suparati, va cheama cumva Prodan? Mircea Prodan?!” “Da! Eu sunt” ii raspund si pe data realizez ca-l am in fata pe voinicul de acuma treizeci de ani.

Se prezinta cu deferenta vorbindu-mi la persoana doua plural si instantaneu il revad cu ochiul mintii cum ne indeparteaza pe mine si pe Florica si cum ridica lada ca pe un fulg de papadie si o scoate afara.

Am schimbat cateva vorbe, ne-am imaginat cum eram odinioara, si am realizat ca timpul a muscat fara mila din fapturile noastre.

Poate ne vom intalni candva, nu stiu cand, sa degustam o cafea si sa ne amintim de tineretea noastra frumoasa dar care pe atunci, era “incarcerata” vremelnic intre zidurile unui divizion de apararare a Bucurestilor…