Privesti pe fereastra si te incearca regretul.

Apoi, treci mai departe de geam si amintirile te transporta cu un vehicul nevazut, in urma cu treizeci – patruzeci de ani, pe vremea copilariei.

Era o perioada extraordinara caci sosea pentru vacanta de iarna, varul meu Cristian de la Bucuresti. A fost in vremea copilariei, cel mai bun prieten pe care l-am avut.

Iernile erau cu adevarat anotimpuri incarcate de zapada, de ger de crapau pietrele, de bradul pe care-l asezam la fereastra din camera de la drum, de cadourile puse de parinti sub el.

Cristian – o fire mult mai practica decat mine, era in acelasi timp fermecat de orasul nostru. El care locuia in Balta Alba, la etajul superior al unui bloc vechi, construit in anii ’60, se umplea de fericire in casa noastra cu curte, cu caine, cu pasari si in cate un an si cu un porc ce-si astepta soarta pecetluita inca de la nastere, tocmai acuma, inainte de Craciun.

Cand venea ziua sacrificului, mama mare ne imbraca bine – ne “incotosmanea” si ne da drumul afara sa privim spectacolul barbar. Apoi, nea’ “Calu” sotul matusii Mita, sora bunicii, cel care oficia sangeroasa ceremonie, vara degetul in balta lasata de porcul ranit de moarte si ne facea semnul crucii pe frunte. “Ca sa ne fie bine in viata”, spuneau ai nostri, creduli inca in obiceiuri si cutume ancestrale, astazi pe cale de disparitie.

Pentru varul meu sarmanul, crucea insangerata facut pe frunte in ziua Ignatului n-a avut nicio insemnatate. A murit la douazeci si sapte de ani, intr-o zi superba de toamna, lovit de o maladie pe cat de fulgerator aparuta pe atat de neiertatoare.

Dar pana la sfarsitul sau atat de trist avea sa mai treaca vreme.

Cristian venea la Craiova cu tolba plina de colinde pentru Craciun si Anul Nou. Se gandea ca poate facem un ban colindandu-ne rudele, noi care habar nu prea aveam de valoarea hartiilor atat de dorite si lipsite (majoritatii) astazi.

Incepea mereu “lectiile” cu mine, care eram lenes si cu putina tinere de minte.

Intr-un an m-a pus sa invat “Plugusorul”, urmand sa-l rostim tare (facea si putina regie…) cate o strofa, pe rand. Cea care urma sa fie vizitata – ca in fiecare an de altfel – era Tanti Mita, matusa tatei, o femeie voinica, sloboda la gura si intotdeauna cu zambetul pe buze dar care n-avusese niciodata copii.

Locuia in zona de nord a orasului, aproape de Regia de tutun si de calea ferata, pe o mahala facuta una cu pamantul de comunisti la inceputul anilor ’80. Peste acel cartier marginas, astazi trece linia de centura a Craiovei.

Pe drum, prin niste nameti mari, varul meu “ma asculta” pentru ultima data sa vada daca imi stiu lectia fara cusur. Mai tarziu, dupa ce a devenit profesor de fizica, mi-l imaginam la catedra aducandu-mi involuntar aminte de “severitatea” lui nevinovata din vremea copilariei.

Daca pe drum mi-am stiut bine lectia, odata ajunsi in curtea matusii am inceput sa am emotii.

Femeia ne-a primit in casa bucuroasa de oaspeti – ne iubea nespus pe noi, baietii familiei. Pe masa avea – ca fiecare in zilele de sarbatoare crestineasca, bucate alese, fructe, bauturi.

“Ia ziceti maa!!” – o aud deodata pe tanti Mita ca rosteste cu vocea ei puternica, fapt ce m-a intimidat si mai tare. Primul si-a intrat in rol Cristian care-si stia partitura perfect. Apoi am urmat eu, apoi iarasi Cristian si tot asa. Spre sfarsit m-am pierdut cu firea si m-am impiedicat de si intre cuvintele acelor versuri ancestrale.

Plugusorul imi pusese zavor la limba care nu mai voia sa scoata niciun sunet.

Cristian s-a uitat aspru la mine, mi-a dat un ghiont dar vazand ca nu mai stiu sub niciun chip continuarea, si-a luat inima-n dinti si a recitat el partea mea de text.

Simteam o rusine atat de mare, de parca fuesesem pe scena teatrului national si in fata unei adunari de o mie de oameni, imi uitasem rolul…Tanti Mita m-a “iertat”, a trecut peste gafa mea care si astazi mi se pare impardonabila, a bagat mana in buzunar si ne-a cinstit pe fiecare cu o suta de lei! In vremurile acelea erau bani seriosi, nu gluma!

Pe drumul de intoarcere spre casa, bineinteles ca varul meu m-a certat.

Era un perfectionist greu de gasit astazi printre copiii sau tinerii Romaniei. Dar dojana aceea a varului meu mai mare cu doar cativa ani, n-am s-o uit niciodata pentru ca pur si simplu imi e dor de ea, de vremurile acelea miraculoase si mai ales de prezenta lui deosebita.

Daca ar mai trai, Cristian ar implini peste doar trei zile 52 de ani.

Dar viata i-a fost curmata brusc, in floarea tineretii, de o vrere aflata cu mult mai presus decat noi.

Si totusi pentru mine raman amintiri fundamentale legate de el, de copilaria magica, de vremuri care vai, par atat de indepartate…