Trenul isi incetini si mai mult mersul. Isi lua bocceluta pe care o tinuse tot drumul la picioare, privi speriat imprejur, se ridica si iesi pe culoar. In gara veche a orasului erau doar cateva suflete ratacite in dupa amiaza torida de vara.
Vazu undeva in stanga niste tarani ce mancau dintr-un pachet, in dreapta vreo doi barbati sumbri iar in fata o dama imbracata indraznet careia ii admira pulpele incarcate perfect de carne.
“S-a schimbat lumea…” isi zise si dupa ce porni agale spre casa isi aprinse o mahoarca.
Tusea des si uscat. Capatase tuberculoza in urma cu doi sau trei ani pe cand era la Aiud. Acuma era oarecum in convalescenta.
Pasii il purtau molcom de-a lungul bulevardului Garii care i se parea ca suferise de la ultima intalnire, modificari substantiale.
Cand se apropie de intersectia cu strada Mihai Eminescu, in pieptul lui obosit de boala si tutun inima incepu sa-i bata mai tare. Era la vreo trei sute de metri de casa.
Nimeni nu stia ca se intoarce. Nimeni nu mai stia nimic de el de ani buni. Familia, se gandea privind dalele mici si patrate ale trotuarului, ii facuse probabil si cateva parastase.
Isi reaprinse o tigare in dreptul viitorului restaurant “Tarancuta” cand o coti la dreapta.
Deodata, dupa ce trecu de constructia ce multi ani inainte si multi dupa aceea a stat cu mult iesita in strada, ii aparu in fata la vreo suta de pasi, casa batraneasca.
O neliniste surda il cuprinse pe dupa umeri, apoi ii lua in stapanire pieptul, stomacul si picioarele. Era cam trei dupa amiaza. Ajunse in dreptul portii de lemn si privi in curte printre uluci. Liniste. Oamenii dormeau.
Facu cativa pasi sa-si potriveasca alt unghi de vedere, poate cine stie, o aparea cineva. Trecura minute bune pana indrazni sa incerce poarta. Aseza mana sovaielnic pe cleanta, apasa dar ivarul era pus. Apoi merse sub fereastra inalta a camerei de la drum, se ridica pe varfuri si ciocani usor de cateva ori.
Storurile grele erau trase, semn ca inauntru, cineva se odihnea. Reveni in dreptul portii si mai scoase o mahoarca din pachetul cu tigari fara filtru.
Din fundul curtii sosi in fuga o potaie neagra ce latra de mama focului vazand un strain care da tarcoale in strada. “Corbea! Ce faci ma’ baiatule?!” il striga cu voce joasa ca pentru a nu speria cumva vipia ce cobora din inaltul cerului.
Cainele care pana atunci dadea sa rupa poarta ridicandu-se “fioros” pe uluci si aratandu-si coltii, tacu fermecat si el de intalnirea neverosimila si incepu sa se gudure dand din coada.
Dintre toti ai casei o singura persoana nu se odihnea in acea dupa amiza fierbinte a zilei de 25 iunie 1956.
Era bunica “strainului” care acuma incerca pe la porti. Batrana se apropie, timp in care nu conteni sa intrebe: “Cine esti dom’le? Ce vrei? Ce incerci la poarta noastra? Ce doresti, n-auzi?!”
Cand fu indeajuns de aproape pentru a-i raspunde, barbatul inalt si slab care astepta tacut in fata portii zavorate rosti mai mult pentru sine: “Mamitico?!! Nu ma mai recunosti?!”
Realizand ca acela care ii raspunse era nepotul ei pe care nu-l mai vazuse de ani buni si pe care-l credea de mult plecat dintre vii, batrana isi pierdu firea si se pravali la pamant.
Bataile din fereastra de mai devreme isi facusera efectul. Sora fostului detinut de pana ieri, care atunci cand fusese arestat era inca adolescenta iar astazi era femeie maritata si la casa ei, auzise loviturile in fereastra, apoi larma facuta de Corbea si alertase toata familia. Fara ca cineva sa i-o spuna, Florenta simti – niciodata n-a stiut cum – ca fratele ei de mult plecat se intorsese din infernul gulagului romanesc. “Mamaaaa! A venit Lesi! Sculati-va! A venit Lesi!!” striga ea topaind zgomotos pe sala lunga si desteptandu-si parintii muti de uimire si mai ales de fericire.
“Lesi” a fost primit triumfal de intreaga familie.
A reusit cu acea ocazie sa-si cunoasca si cumnatul pe care pana atunci nu-l vazuse niciodata. Asa cum se cade, “strainul” a fost asezat in capul mesei si i s-au pus in fata bucate alese, cele mai alese care se puteau gasi la acea ora in casa.
Era inconjurat de intreaga familie. La scurt timp a sosit si Mita dimpreuna cu barbatul ei, matusa fostului detinut si sora bunicii mele, cea care neavand copii il iubea si-l pretuia cu asupra de masura.
Bunicul cazut in genunchi ii spala cu lacrimi picioarele, bunica plangea la randul ei atingandu-l, pipaindu-l si nevendinu-i sa creada ca feciorul ei s-a intors dintre “morti”. Florenta simtea un inconfundabil amestec de bucurie si tristete. Mita il privea si se ciupea de mana sa fie sigura ca totul se intampla aevea.
Doar barbatul trist, slab si cu buzele carnoase oranduite pe un chip ce parea neverosimil de lung tacea. Abia s-a atins de mancare. Cand deschidea gura, vorbele ii erau rare si aproape de neauzit. Fusese invatat ca sa taca. Fusese torturat ca sa vorbeasca.
Inevitabil viata si-a reluat ritmul de altadata, facut tandari in urma cu sase ani, pe cand, de pe strada, a fost arestat si condamnat pentru fapte “impotriva democratiei populare”. Avea atunci, la momentul fatidic, doar douazeci de ani.
Dupa ce a revenit la normalitate – daca se poate numi astfel – tata – caci despre el este vorba – a continuat sa fie hartuit la rastimpuri, de catre Securitate.
Pana intr-o zi frumoasa de toamna din 1978 cand satul de anchetele pe care le crezuse uitate dar reluate cu inversunare de catre ofiterii de Securitate si-a pus capat zilelor.
“Normalitatea” existentei tatei de dupa venirea din gulag in acea dupa amiaza de vara a tinut doar douzeci si doi de ani.
