Dupa cum am promis, astazi public un interviu cu Tiberiu Tesileanu – doctorand al prestigioasei Universitati Princeton din Statele Unite ale Americii.
Ma gandesc ca nu aveati cum sa auziti despre Tiberiu, cu toate ca el este deja, la doar 27 de ani, un eminent fizician, cu un CV impresionant, care si-a facut perfect treaba acolo pe unde pasii l-au purtat. Peste doar doua saptamani – dupa cinci ani de munca sustinuta – isi va sustine teza de doctorat.
Nu aveati cum sa stiti despre Tiberiu pentru ca media romaneasca nu promoveaza talente reale, care fac cinste cu adevarat Romaniei pe oriunde s-ar afla si cu atat mai mult intr-o universitate americana de top, unde densitatea oamenilor cu har este substantiala, ci doar scursorilor de genul…Dar ce sens are sa dau nume?! Nu vreau sa intinez prestigiul tanarului meu interlocutor, punand alaturi numele ori poreclele unor cazaturi umane devenite cu voia televiziunilor, “vedete”.

VEDETELE adevarate ale Romaniei ar trebui sa fie oameni precum Tiberiu Tesileanu ori fratele lui Ovidiu ( la randul lui fizician eminent, caruia i-am gazduit recent un articol) sau atatea alte valori pe care Romania le da lumii (si nu ei insisi…) generatie de generatie.

Am cunoscut tot felul de insi, de la prostanaci ori oameni comuni si pana la mediocri cu staif dar si indivizi sclipitori. Si totusi Tiberiu se distanteaza de ei prin modestie. De fapt, am ajuns la concluzia – dupa 50 de ani de viata – ca, semenii nostri, cu cat sunt mai destepti cu atat sunt mai modesti si abordabili si invers, cu cat sunt mai imbecili cu atat le ajungi mai greu la nas.

Dar vorba multa, saracia omului. Sa dam drumul “la banda”, nu inainte de a-l felicita anticipat pe Tiberiu pentru titlul de “doctor” pe care-l va obtine peste putina vreme si de a-i multumi ca mi-a onorat site-ul cu gandurile, frazele si rara sa frumusete intelectuala.

Felicitari doctore si tine-o tot asa!

Un interviu cu Tiberiu Tesileanu, doctorand in fizica, Princeton University, USA

Ai studiat în România, în Germania si acuma în Statele Unite. De ce toți consideră învățământul superior din SUA ca fiind cel mai bun din lume? Cu ce se diferențiază spre exemplu de cel nemțesc?

Cred că oamenii apreciază învățământul superior din Statele Unite pentru că dă rezultate. Nu pot să zic că urmesc topurile universităților cu mare atenție, dar din câte pot să observ, centrele de învățământ din SUA sunt mai de succes decât cele din alte părți: se face mai multă cercetare, de calitate mai bună; există mai mulți profesori de prestigiu; iar universitățile însele sunt mai de prestigiu. Nume de genul MIT, Harvard, ori Caltech au puține echivalente în Europa (poate Cambridge sau Oxford), pe când în Statele Unite există multe alte exemple (Princeton, Berkeley, UC Santa Barbara, Yale, …).

Care e motivul pentru care universitățile din State au rezultate mai bune? Greu de spus… Unul din motivele evidente este că au mult mai mulți bani. Asta pe de o parte, pentru că SUA în general stă mai bine economic decât restul lumii (cel puțin istoric vorbind, nu neapărat la momentul actual), iar pe de altă parte pentru că taxele de școlarizare aici în America sunt mult mai mari decât prin alte părți.

Alt lucru important este că universitățile de aici reușesc să aibă un impact mult mai mare asupra absolvenților: aceștia devin foarte atașați de ‘alma mater’-ul lor. Motivul ar putea fi că în sistemul american, studenții locuiesc în campus, și își petrec practic tot timpul în campus în cei patru ani de studiu. În orice caz, consecința este că donațiile de la absolvenți sunt uriașe (cea mai mare parte a banilor pe care îi are Princeton-ul vine din donații).

Mai trebuie menționată și mentalitatea americană–americanii sunt extrem de muncitori, convinși că totul se poate obține prin muncă, și numai prin muncă. De exemplu aici nu există număr de zile de concediu garantat prin lege: ai concediu cât vrea să-ți dea angajatorul. Mentalitatea asta cred că se observă și în mediul universitar, și studenții lucrează extrem de mult, reușind în câțiva ani să recupereze terenul pierdut din cauza unei educații preuniversitare mai puțin avansate comparativ cu alte țări.

Aici de fapt e o problemă interesantă: chiar e atât de important cine are cele mai bune universități din lume? Americanii sunt extrem de mândri să fie ei primii, și asta se vede în educația lor, de când sunt mici. Sunt extrem de competitivi, și atunci nu e de mirare că au și rezultate bune. Nu e însă atât de clar că alegerea lor e cea mai bună: deși europenii stau mai slab decât SUA în aproape orice domeniu, inclusiv în educație, au parte de mult mai puțin stres, probabil din cauza concediilor mai lungi, săptămânii de muncă mai scurte, asigurărilor de sănătate mai bune și mai ieftine etc. Deci un alt răspuns la întrebare poate fi simplu: americanii chiar își doresc să fie “number one”, de-aia învățământul la ei e mai de succes.

Revenind la diferențele dintre sistemul de învățământ de peste ocean, și cel european, s-ar putea ca superioritatea învățământului american să vină de la organizarea sa unică. Spre deosebire de învătământul universitar din majoritatea restului lumii, în SUA universitatea este axată în mare măsură pe cultură generală, ca și liceul. În schimb, în Germania, la fel ca în România, te înscrii la facultatea de fizică, de exemplu, și studiezi doar fizică, cu unele cursuri de matematică necesare pentru fizică (și poate o limbă străină). În America, sau în unele universități private din Europa (cum e Jacobs University Bremen, unde am fost eu student), studentul își alege ce cursuri să ia în fiecare an dintr-o gamă largă de posibilități. Nu e constrâns să ia numai cursuri legate de domeniul (‘major’-ul) său, ci dimpotrivă, e obligat să exploreze și alte domenii. Un fizician, spre exemplu, trebuie să ia cursuri de literatură, istorie, sau economie. Mie personal îmi place foarte mult modelul ăsta, și cred că e un lucru bun să-ți lărgești perspectivele studiind domenii (aparent) nelegate de viitorul tău serviciu.

O ultimă diferență pe care vreau să o menționez e legată de modul de notare. În Europa, ca și în România, notarea se face de obicei prin examene, o dată sau de două ori pe semestru. În timpul anului studenții trebuie doar să vină la cursuri și să ia notițe, cu potențiala excepție a vreunui laborator, iar la sfârșitul semestrului (și, poate, la mijlocul lui) studenții trebuie să dea un examen. Ce se întâmplă de obicei este că nu învață mare lucru în timpul anului, și apoi tocesc înainte de examen. Problema e că lucrurile învățate în grabă, pentru a lua notă mare la examen, se uită repede.

În sistemul american, studenții au de făcut teme săptămânale, care sunt corectate de un ‘teaching assistant’ (un student asistent), și contribuie la 40-50% din nota finală. Câteodată se dau scurte extemporale (‘quiz’-uri) la începutul fiecărui curs, iar rezultatele din nou contribuie la nota finală. Prezența activă la curs poate fi și ea o componentă a notei finale, iar toate astea sunt în plus față de examenele de mijloc și sfârșit de semestru. Cred că modelul ăsta e mult mai bun decât cel european, și cred că are mult de-a face cu superioritatea învățământului universitar în America.

Bacalaureatul 2011 care tocmai ce s-a încheiat, a reprezentat un dezastru pentru elevi, părinți, profesori, în general pentru învățământul românesc. Promovabilitatea a fost de 44% la nivel național. Din informațiile pe care le ai, care crezi că este drumul pe care învățământul din Romania trebuie să-l urmeze pentru a ajunge cât de cât din urmă (macar din acest punct de vedere) statele dezvoltate?

Invățământul preuniversitar românesc a decăzut într-adevăr foarte mult în ultimii ani. De ce? Evident, nu există un motiv unic. Lipsa banilor, indiferența copiilor și a părinților, experiențele făcute de multiplii miniștri, fiecare venit cu ideea proprie de “reformă”–toate astea au săpat încet-încet, și continuă să distrugă ce a mai rămas din învățământul românesc.

Despre promovabilitatea la bac, nu pot să spun decât că 44% e un număr optimist. Dacă existau camere de filmat în toate secțiile unde s-a ținut bacul, procentajul ar fi fost și mai mic. În plus, sunt convins că și din cei supravegheați așa “à la Big Brother“, s-au găsit unii mai ingenioși care să copieze. În orice caz, mai grav decât asta e faptul că toți acești copii picați se vor “deștepta” subit peste vară și vor trece mai toți bacul la toamnă, fără camere de supraveghere sau ziariști… Și așa lucrurile vor reintra în “normal”–normalul românesc, bineînțeles.

O problemă care a afectat mult sistemul este că multe din “reformele” ultimilor ani au fost aplicate în momente aleatoare: copii care au învățat la gimnaziu după un anumit sistem, deodată trebuie să facă liceul într-un fel diferit. În învățământ schimbările nu se pot face decât începând cu clasa întâi. Chiar și exhibiționismul ministrului Fune(b)riu este un pic deplasat–chiar se aștepta cineva ca elevii care au trecut douăsprezece clase cu chiu cu vai, din mila profesorilor (sau cu șpaga aferentă), să fie dintr-o dată geniali la bac, doar pentru că sunt supravegheați cu camere video? Nu spun că ar trebui să dăm bacul unor copii care de-abia știu să scrie și să citească, cum sunt, din păcate, mulți absolvenți de clasa a douăsprezecea; dar oare nu e puțin ipocrit și absurd să începem schimbările de la sfârșitul studiilor, în loc să le începem de la clasa întâi?

În loc de schimbări utile, se fac schimbări de fațadă, ca de exemplu mărirea numărului de clase obligatorii. Oare chiar își închipuie cineva că poți să forțezi un copil să învețe dacă nu e împins de la spate de propria dorință sau, măcar, de familie? Și dacă ar fi împins de familie sau de pasiune, am mai avea nevoie de clase obligatorii? Ce se întâmplă în mod evident este că obligativitatea învățământului cade pe umerii profesorilor, nu ai elevilor sau familiei. Profesorii sunt obligați să-i treacă până la urmă pe elevi, că poate se satură și ei să-i vadă repetând clasa pentru a treia sau a patra oară.

Se fac încercări de “eficientizare” a învățământului, de parcă ar fi o instituție privată care caută profitul. Există un număr minim de elevi care pot constitui o clasă–ceva de genul 25–de parcă dacă a avea un raport de profesori la elevi mai mic (de genul 1 la 10 sau 1 la 15), ar fi rău. De frica desființării claselor care au prea puțini elevi–și deci, de frica pierderii locului de muncă–profesorii nu au curajul să le dea elevilor notele meritate. Așa ajung analfabeți să termine clasa a douăsprezecea, și apoi să treacă bacul copiind și atunci din greu.

Banii puțini din învățământ duc la aplicarea și de către profesori a tacticii vechi, desăvârșite în vremea comunismului, “ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. Oamenii capabili fug de învățământ (mai ales de preuniversitar) nu numai din cauza banilor, ci din cauza rușinii și spiritului de inferioritate pe care îl resimt profesorii văzând că, după două decenii de școală, sunt tratați cu nesimțire de copii și chiar de părinții acestora, incomparabil mai puțin educați. Cei care rămân în învățământ sunt, câteodată, cu adevărat pasionați de meserie, dar mult mai des, din păcate, sunt cei care nu au fost în stare să găsească un loc mai bun.

Indiferența față de școală este exacerbată de faptul că cei care conduc țara sunt într-o covârșitoare majoritate oameni needucați. Președintele însuși de-abia a terminat câteva clase. Cum poți atunci să-i explici copilului de ce ar trebui să învețe, când vede că analfabeții sunt șefi, și profesorii sunt slugi?

Ar trebui lucrat la educarea copiilor și a părinților lor, pentru a-i îndepărta de ideea atât de prevalentă în România că te poți “fofila” prin viață. Toată lumea înșeală, la toate nivelurile: elevii și studenții copiază de la clasa întâi până la doctorat, adulții fură la impozite, fură de la serviciu, dau șpagă pe toate drumurile… Când vin în vizită în România, mâ întreb cum reușesc românii cu salarii de 2000-3000 de euro pe an să-și cumpere mașini de 20000, sau apartamente de 50-100 de mii. Răspunsul e evident: toată lumea se “descurcă”, pe căi mai mult sau mai puțin legale. Oprirea acestei boli a românilor e posibilă numai prin educație (și printr-un sistem judiciar funcțional).

E greu de găsit o soluție în situatia asta pentru că problema se învârte într-un cerc vicios. Avem conducători proști, dar sunt pe măsură alegătorilor. Iar alegătorii cum să devină mai deștepți, dacă învățământul se duce de râpă?

Ce oportunități îți oferă prestigioasa Universitate Princeton dupa absolvire?

Oportunitățile oferite de o diplomă de la Princeton sunt cele normale pentru un absolvent de doctorat–pot de exemplu să caut job-uri în mediul academic sau la instituții de cercetare private. Renumele universității Princeton dă, evident, foarte bine pe CV, dar la fel de importante sunt rezultatele din timpul doctoratului (articolele publicate, de exemplu).

Jobul obținut pe baza doctoratului nu trebuie să fie neapărat în domeniul în care a fost scrisă dizertația. De exemplu, eu voi lua doctoratul în teoria stringurilor, un domeniu foarte teoretic și abstract legat de fizica particulelor elementare, dar din septembrie voi lucra în biofizică, încercând să aplic metodele învățate din fizică pentru a rezolva probleme de biologie.

De asemenea, am mai mulți prieteni care au doctorate în fizică sau astrofizică, iar acum lucrează la firme de consulting sau firme de investiții. E interesant de menționat că aceștia câștigă de obicei aproape dublu față de colegii lor care au ales să rămână în cercetare (cam $100 000 pe an față de $50 000-60 000). Deci oportunități există destule, și plătite rezonabil. Nu mă voi îmbogăți pe baza doctoratului–exemplele lui Bill Gates, Steve Jobs, sau Mark Zuckerberg arată că succesul în afaceri e mai probabil dacă te apuci de ele mai devreme, în detrimentul studiilor–dar cu siguranță voi avea o viață decentă, presupunând, evident, că voi continua să prestez o muncă la un nivel ridicat.

Ce crezi că ai putea face în România (superpolitizată) cu o diplomă de doctor în fizică – teoria stringurilor am înțeles – obținută la Princeton?

Nu știu mare lucru despre posibilitățile din România, pentru că sincer nu mi-am pus niciodată cu seriozitatea problema întoarcerii în țară. Știu că există unele posturi în cercetare, chiar și unele care se plătesc bine. La unele ajută să ai pile, dar cred că sunt șanse de reușită și fără. De asemenea, aș putea să caut un loc de muncă în afara domeniului meu, la una din numeroasele firme de IT și probabil aș avea, din nou, un salariu bunicel.

Problema, din punctul meu de vedere, este că nu cred că m-aș simți bine în România chiar dacă aș avea o slujbă sigură și bine plătită.

În august iți susții disertația. Ce vei face să spunem, în septembrie?

De la 1 septembrie voi avea o poziție postdoctorală tot în Princeton, NJ, la Institute for Advanced Studies, pe probleme de biofizică.

Întrebare inevitabilă: te mai întorci în Romania?

Nu, România este unul din acele locuri din lume unde nu aș vrea să locuiesc. Chiar dacă aș găsi o slujbă bine plătită, și chiar dacă aș avea colegi de serviciu bine pregătiți și interesați de munca lor (ceea ce, din păcate, nu cred că se întâmplă prea des în țară), mentalitatea și mizeria cu care ar trebui să mă confrunt zi de zi pe străzile României sunt ceva cu care nu vreau să am de-a face. Vin în țară cam de două ori pe an, și acele două-trei săptămâni pe care le petrec în România mă fac să-mi amintesc de ce prefer America, cu toate dezavantajele ei–căci are și America destule. De ce să mă chinui cu lipsa infrastructurii, cu lehamitea și nesimțirea care se întâlnesc pe toate drumurile, cu probleme întâlnite la fiecare pas, când pot să aleg să locuiesc într-o țară civilizată, unde lucrurile, în marea majoritate, funcționează așa cum trebuie?

România este o țară pe care mi-aș dori să o ajut, dar pe care, sincer, nu știu cum o mai poate ajuta cineva.

E America “pe ducă” (economic vorbind) asa cum adesea este ea prezentată de către media românească si chiar de către cea de peste Ocean?

Deși nu prea sunt pus în temă în legătură cu starea economică și financiară a Statelor Unite, ce pot să zic cu destulă siguranță este că SUA nu va cădea prea mult. Va fi, poate, depășită de China, dar va rămâne în top.

Carte de vizita:
– 2006-2011, Princeton University, NJ, USA: doctorat în fizică pe tema unor aplicații ale dualității AdS/CFT din teoria stringurilor; susținerea dizertației pe 3 august 2011
– 2003-2006, Jacobs University, Bremen, Germania: studii universitare, cu licența în fizică
– 1998-2002, Colegiul Național de Informatică Tudor Vianu

– participant la trei olimpiade internaționale, în Anglia, Turcia și Indonezia (2000-2002), câștigând o mențiune în Turcia și o medalie de argint în Indonezia