Spre sfârșitul anilor ‘90, în epoca “de aur” țărăniști + Milică Constantinescu ni se spunea pe toate canalele că privatizarea va fi cea mai mare binefacere pentru români, ceva de n-a văzut Parisul. Parisul a văzut și vede în continuare din greu banii românilor pe gaze. Doar că atunci nu știam ce ne-așteaptă.

Am crezut cu tărie aceste povești nemuritoare, astfel că devenisem involuntar un soi de propagandist de mucava. Jurnaliști, “specialiști în economie” – năimiți sau doar naivi, cotcodăceau toată ziulica – așa cum o fac și astăzi cu sistemul sanitar – despre binele oferit de privatizarea gazelor, a energiei electrice, petrolului și telecomunicațiilor. Concurența va fi acerbă, prețurile vor tinde spre mai nimic, ne vom alege din vârful patului furnizorii și tot felul de minciuni ne-au făcut capul mare. În prostia noastră de papagali abia ieșiți din comunism am crezut că Paradisul se va pogorî peste noi.

Privind îndărăt, la treizeci de ani distanță, realizez că vânzarea furnizorilor de utilități către străini a fost cu adevărat un mare succes. Pentru ei, nu pentru noi. Paradisul s-a transformat încet dar sigur în Infernul facturilor de astăzi. Am fost mințiți cu nonșalanță de o clasă politică ticăloasă, chitită pe furăciune, distrugere și îmbogățire rapidă. Că veni vorba, ultimul exemplu de manual este “liberalul” Iulian Dumitrescu și averea lui strecurata parcă în realitatea cotidiană direct din basmele Șeherezadei. Un biet slujbaș la stat…

Compania Engie, furnizor de gaze naturale, m-a anunțat acum vreo lună sau mai bine, că modifică sistemul informatic și prin urmare mă/ne sare rândul să dau/dăm citirea (bănuiesc că a fost vorba de o cacialma cu darul de a strânge în avans câteva milioane bune de la proștii de serviciu). Asta e, mi-am zis încrezător, nicio problemă.

Doar că problema în relație cu puterea mea financiară s-a dovedit copleșitoare. Pentru o casă veche în care nu locuiesc și unde de ani buni consumul real lunar pe timpul iernii e situat între 40 și 80 de metri cubi, că deh, trebuie să mai încălzești pereții, mi-a sosit o felicitare de aproximativ 230 de euro, adică, zice Engie, companie aflată în mâinile urmașilor lui Bonaparte, aș fi consumat – estimat de ei, 358 de mc! Cum au reușit să estimeze în sus de 6,6 ori (consumul real în perioada dată de o lună fiind de 54 mc) e un mister păgân blagian. Asta în măsura în care oameni ce achită lunar 1200 – 1500 de lei au primit estimat acum între 150 și 170 de lei. Am pătruns deja în literatura lui Kafka, dublată de cea a lui Bob Dylan cu cântecul lui despre Al Treilea Război Mondial. E un război pe care-l ducem în fiecare lună cu aceste companii – și Engie e la loc de frunte – lacome dincolo de marginea lăcomiei și înțeleg din interior, de o avariție patologică.

“Am încercat la telefoane / Speram s-aud voci cât de cât umane / Da-n loc de asta am auzit/ Un sunet de automat dogit”. Marele poet și cântăreț american a scris asta în 1962 cu o premoniție genială. Pentru mine/noi automatul dogit poartă numărul de telefon 021/9366 și se cheamă pompos, dar în batjocură “Număr unic la nivel național”. Tot de nivel național e și muia pe care ți-o oferă cu generozitate telefonul companiei Engie. Am crezut că după ce apăs de ‘jdemii de ori tasta “1”, după ce introduc interminabilul cod de client la care adaug și ultimele patru numere din CNP, în sfârșit voi da de “o voce cât de cât umană”. Asta e cea mai proastă glumă. Cum glumă sinistră sunt compania franceză Engie, lefegii de la stat plătiți cu 10-15 mii de euro pe lună puși să-i supravegheze, dar și politrucii îmbrăcați în haine noi care i-au numit acolo.

În relația companie – instituție de supraveghere a statului în vederea “protejarii” rândașului – puterea politică și pălmaș, cel din urmă bese la fântâna, adică – a spus-o Milton Friedman, plătește masa, dansul și eventual curvele unor sociopați.

Gustul de fiere ce-ți umple gura provine din sentimentul că ești neputincios. Că nu ai cui te plânge. Că ești luat în primire de înfiorătoarele automate lipsite de viață, inutile de vreme ce-ți oferă aceleași informații primite pe factură. Că trăiești doar pentru a plăti facturi, impozite și taxe. Că fericirea ți-e îngrădită, chiar curmată de niște companii prin reprezentanții lor direcți, roboții telefonici ai lui Dylan laolaltă cu puterea politică lipsită de scrupule. Că permitem unor castrați intelectual, cu studii aproximative și cine știe cum absolvite să ne-o tragă în toate pozițiile în fiecare zi. Că suntem sclavi.

Am încercat să scriu o sesizare din contul my Engie, doar că am uitat parola. Am introdus email-ul și am așteptat codul ce trebuia să vina de la portalul Engie ca să o pot reseta. Am încercat de câteva ori. Codul n-a venit niciodată. Ești prins într-un clește de oțel care pute a rahat. Batjocura Engie e totala. Privatizarea utilităților e poate cea mai mare porcărie pe care am permis-o de-a lungul acestor ani, pentru că nu există concurență reală.

Deunăzi m-am întâlnit cu Ionel, amicul meu depanator de televizoare. Era cătrănit. Mă tăia la supărare – eu încă nu primisem cadoul de la Engie. “Sunt în depresie” îmi spune trăgând din țigară. “Mi-a venit factura la curent dom’ Mircea”. Așa am ajuns după 35 de ani de libertate. Asta ne-am dorit cu adevărat? Să cădem în depresie când deschidem cutia poștală? Ceea ce m-a pus pe gânduri au fost vorbele cu care ne-am luat la revedere: “Să nu mai aud de ciuma roșie (PSD) sau de ciuma galbenă (PNL). AUR, votez AUR. De-al dracu’!”

Aici ne-a adus un grup de inși, nu foarte numeros, mai deloc mobilați intelectual, deveniți milionari în valută forte, după trei decenii și jumătate. Sunt aceiași indivizi care se lăudau la începutul iernii că depozitele de gaze gem, iar energia electrică mai e puțin și ne-o dau de gratis.. Când primești o factura astronomică, ruptă de realitatea consumului, te-ntorci din reflex la lozincile marxist-leniniste, sau la AUR, tot una. Cred că alegerile de anul acesta vor fi un cutremur cu magnitudinea 10.

Și încă ceva. Lăcomia companiei Engie e atât de mare încât, pe vară, atunci când consumul meu e simbolic, de un (1) m.c. mi-l taxează cu 11 lei. 11 lei! Cum sa iasă în pierdere cu un consumator care nu.. consumă?! O așa privatizare mai bine ioc. Asta o spune un mare iubitor de capitalism care n-a votat niciodată PSD, România Mare, AUR sau alte socialisme și nici n-o va face vreodată.

Am permis decenii întregi ca niște companii multinaționale să-și bată joc de noi prin intermediul și cu ajutorul unei clase politice declasate. Cât vom mai face asta? Când ne facem… “de-ai dracu’ ?