Am fost vecini din totdeauna. Casele noastre sunt asezate spate in spate. Era mai mic ca mine cu vreo cinci sau sase ani.

Pe vremea cand mamamare ii “indoctrina” – din prea multa grija – pe ai mei sa nu ma lase pe strada ca sa bat mingea, ca “da vreo masina peste copil!!”, Cornel abia iesea din gradinita.

Cu toata varsta lui redusa, era usor sa observi ca detinea un excelent control al mingiei, ori un simt al pasei rar intalnit. Toata lumea isi spunea ca vecinul meu va fi un mare fotbalist.

Era prin perioada aceea de mijloc a anilor ’70 cand Universitatea Craiova incepuse sa straluceasca pe firmamentul fotbalului romanesc.

Neavand frati, Cornel era – cum altfel? – idolatrizat in familie. Oameni simpli dar cu bun simt, parintii s-au straduit sa-i dea o educatie aleasa si deopotriva, sa-l canalizeze spre sportul care a luat mintile milioanelor de oameni.

Asa se face ca in loc sa-l indrepte spre scoala noastra generala, celebra “Tudor Vladimirescu” de pe strada Garii, Cornel a mers la o scoala unde se invata limba engleza si nu franceza – cum noi aveam in programa.

Daca imi amintesc bine, lacasul de invatamant avea si oarece profil sportiv, astfel ca vecinul meu (presupun), se simtea ca pestele in apa.

Ceva mai tarziu a fost admis la echipa de copii si juniori a Universitatii.

Ma bucuram pentru el, imaginandu-mi in naivitatea mea ca pustiul de odinioara va ajunge coleg de echipa cu gloriile marelui club din inima Olteniei.

Pana atunci insa noi, prietenii din cartier, bateam mingea de ne gaseau dracii pe strada mea, chiar in fata casei, luand puncte de reper portile aranjate ad-hoc intre doi stalpi de telegraf.

Ne adunam o gasca de puberi – adolescenti in frunte cu surorile Pribeagu, pe care tata, le numea cu simpatie, “fotbalisticile”, urmate apoi de Petrus, Adi, Costi, eu, Cornel si uneori tatal lui la care, ca sa fie garnitura completa, se adauga si cumnatul.

Oameni in toata firea isi prindeau mintea si picioarele cu niscaiva copii ce debordau de energie, pana pe la apusul Soarelui din lungile zile de vara.

Imaginatia noastra inca nu se nutrea din nurii fetelor, scoala era departe caci ne gaseam in miezul vacantei, mingea care se mai desumfla uneori era solida si chiar de se mai intampla, ne chinuiam indelung s-o umplem cu pompa imprumutata de la bicicleta cuiva. Caci erau vremuri in care nu orice tanc avea una, ce sa mai vorbim de automobilele pe care acuma pustanii le conduc inainte de a le miji bine mustata…

Vremurile au trecut, paradisul copilariei s-a pierdut in amintiri neregulate, care se estompeaza pe zi ce trece.

Cornel n-a ajuns niciodata un mare jucator cu toate ca ceva fotbal “profesionist” a apucat sa practice la o echipa de divizia “C” sau “D”.

Viitorul de mare performer pe care i-l intrevedeam pe cand eram pustan, s-a evaporat precum fumul de tigara, lasand in urma doar o “cariera” de taximetrist.

Il vad in fiecare zi din chioscul meu cum trece trist spre magazinul alaturat sa-si cumpere o cafea, cum se bate pe burta cu vanzatoarele ori clientii fideli de acolo, cum schimba impresii “profesionale” cu alti soferi de taxi ce adasta prin zona pentru omniprezenta cafea cu gust surpinzator de placut.

“Marele” fotbalist din imaginatia noastra ar fi putut fi cu adevarat glorios daca cine stie, destinul nu i-ar fi jucat feste. Daca intalnirile lui cu soarta ar fi fost mai blande ori daca insasi mingea de fotbal n-ar fi existat in viata lui de sofer platit la kilometru.

Parintii i s-au prapadit de o bucata de vreme, cu regretul – cine poate sti? – ca fiul lor, altadata un promitator talent, a esuat la volanul unui autoturism hodorogit pe care-l conduce cu schimbul…