Profesoara mea de chimie de la facultatea de profil din Politehnica bucuresteana a anilor ’80, era o femeie frumoasa si inteligenta, ce s-a dovedit a nu fi pasionata doar de magia – pentru majoritatea misterioasa – a tabelului lui Mendeleev ci si de buchia cartilor de literatura.

Intr-un fel sau altul ne-am apropiat. Mie imi placea literatura si chimia, ei chimia si literele. M-am apropiat si de asistenta dumneaei asupra careia, eu, un pustan de nici douaj’ doi de ani, exercitam o vraja de netagaduit, repede observata de catre colegii carcotasi.

Dar profesoara Melania Gutul era cea cu care voi purta de nenumarate ori in pauzele orelor de curs, interesante si adesea extraordinare discutii despre carti, scriitori, opere literare.

Intr-o astfel de fericita dupa amiaza, intr-una din prafuitele si spatioasele sali de curs din Polizu, intre noi s-a itit ca o instanta solara ce de atunci avea sa ma urmareasca toata viata, un scriitor al carui nume nu-l stiam dar care va reusi ca nimeni altul pana la el si nici de atunci incolo pana acuma, sa ma fascineze ori de cate ori ii voi descoperi sau redescoperi opera cu aceiasi prospetime si uluire ca la inceput: Gabriel Garcia Marquez.

“Cum?!! N-ai citit “Veacul?!!”” – o aud pe doamna Gutul ca ma interpeleaza contrariata si in acelasi timp excitata de ignoranta mea infantila.

Nemaiasteptand raspunsul meu, s-a pornit intr-un suvoi de cuvinte bine alese sa mi-l laude pe marele scriitor columbian. La urmatorul curs, ma pomenesc ca-mi face semn zambind. Baga mana in geanta-i incapatoare si scoate pe data o cartulie groasa dar redusa ca dimensiuni din celebra colectie de odinioara “Biblioteca pentru toti”.

“Uite-o! Ia si citeste-o! Iti va placea cu siguranta!” au fost cuvintele ei in momentul in care imi inmana volumul cu o anumita strangere de inima dar si cu placerea greu disimulata pe care i-o simteam in priviri si cuvinte, placere pe care toti o percepem in momentul in care dezvaluim cuiva un lucru pentru el pana atunci nestiut.

Am preluat cartea si mi-am aruncat un ochi pe coperta pe care era zugravit un titlu ce mi s-a parut intitial cam prea lung: “O suta de ani de singuratate”.

Era poate prima traducere a cartii in limba romana, nu stiu, nu am verificat acest lucru. Apoi, titlul s-a modificat sub presiunea frumusetii cuvintelor, expresia intrucatva comuna “ o suta de ani” a capatat conotatii diafane, metamorfozandu-se in perenul si mult mai saturatul de semnificatii “veac”.

Seara cand ostenit de un oras pe cat de mare pe atat de obositor am ajuns acasa, mi-am amintit de romanul doamnei Gutul. L-am scos din traista, mi-am aprins o tigara in singuratatea apartamentului meu situat la ultimul etaj dintr-un bloc de langa cimitirul Evreiesc de pe bulevardul “1 Mai” si m-am pus pe citit.

Inutil sa mai spun ca am citit toata noaptea ori ca n-am lasat volumul din mana pana ce toate cuvintele lui mi s-au scurs prin fata ochilor precum nisipul din clepsidra.

Eram fascinat.

Deodata, toti scriitorii mari ai literaturii universale pe care pana atunci ii savurasem mi se pareau niste pigmei.

N-am citit nimic vreme de doua saptamani.

Vraja cuvintelor marqueziene fusese atat de intensa, incat supusese unei combustii nevazute toate lecturile mele adiacente. In general, citesc mai multe carti deodata dar atunci, asa cum scriam, pentru o vreme, n-a mai fost cazul.

Pana cand am restituit cartea profesoarei mele de chimie am mai citit-o odata.

Descopersiem cu ajutorul ei nu vreun nou element chimic, nu vreo formula secreta de transformare a plumbului in aur precum alchimistii Evului Mediu, ci un scriitor absolut fermecator care jongla printre cuvinte cu atata efect si usurinta incat de atunci mi se pare ca ramane neintrecut.

Am cumparat apoi avid toate cartile lui Gabriel Garcia Marquez pe care le-am gasit in librarii. Am in biblioteca toate volumele lui aparute prin bunavointa editurii RAO, care ce-i drept, are preturi nu tocmai comode pentru buzunarele zilelor noastre.

Si totusi, “Veacul” marquezian mi-a lipsit de pe rafturile bibliotecii.

Am primit cadou cartea pe la inceputul anilor 2000 de la o cunostinta cu care am crezut ca ma aflu suspendat intr-o relatie cu totul speciala. Volumul si-a gasit oarecum stingher locul intre celelalte opera literare ale lui Marquez.

Si totusi, eram usor neimpacat pentru ca nu reusisem ca tocmai aceasta carte fundamentala sa mi-o cumpar cu bani proprii. Caci atunci cand eu aveam cu ce, ea nu se regasea in librarii, si pe cand ea aparea in librarii eu aveam o (perpetua) jena financiara. Cam ca-n “La steaua” lui Eminescu…

Cu toata ca am citit si recitit cartea de mai bine de zece ori, jinduiam de fiecare data cand calcam pragul unei librarii sa o platesc cu bani pesin si s-o asez la locul ei de cinste in bilioteca.

Iata ca acest lucru s-a intamplat deunazi, cand din ramasitele unui salariu pe cat de fluid pe atat de efemer am reusit “imposibilul”!

Cartea despre care prestigiosul New York Times spune “Un veac de singuratate este prima opera literara de la Cartea Facerii incoace care trebuie citita de intreaga omenire” (cred ca e imposibil sa gasesti o formula mai consistent-penetranta decat aceasta…) si-a regasit in sfarsit, dupa aproape trei decenii “de singuratate” lacas si in biblioteca mea usor ruginita si din ce in ce mai plina de carti despre computere…