Pana la urma singurul, marele nostru scop e fericirea. Ca aceasta entitate psihica poarta denumiri precum multumire, satisfactie, optimism chiar, ne arata fata universala a fericirii. Ea poate fi oferita de impliniri materiale ori morale, realizari personale ori ale copiilor. Fericirea ramane pana la urma zidul acela mai mult ori mai putin indepartat spre care toti alergam din primul pana in ultimul moment al vietii.

Alexandra, fiica mea ce mare isi intreaba copilul, aflat inca in scutece, cel mai adesea cu o voce care tradeaza satisfactie, daca e fericit. O intrebare banala dar la o analiza mai fina, tulburatoare. Vrem sa dobandim fericirea dar parca mai mult o dorim pentru urmasii nostri.

Unii se nasc optimisti si acest lucru minunat arunca in plan secund vicisitudinile unei vieti cel mai adesea plina de asperitati. Altii – chit ca au toate motivele pentru a fi multumiti sunt mai mereu pesimisti, lipsiti de vlaga, nocivi emotional pentru ei si pentru cei din jur. Unii insa au toate motivele de pe lume sa fie tristi. Sunt inchisi intr-o carapace alcatuita din molecule de durere iar cand li se iveste prilejul, explodeaza chiar si-n prezenta unor straini.

O stiu de cand era mica. Trecea adesea de mana cu mama-sa, o femeie marunta, ce locuieste pe o strada alaturata. Trada de pe atunci trasaturi de o anume finete. Anii au trecut si o mai zaream arareori alaturi de mama impovarata acuma de surplusul anilor.

A descins la un moment dat la mine in chiosc. Avea nevoie de o copie dupa o adeverinta. Am intrebat-o mai mult din complezenta, de sanatate. „Nu stiu ce sa ma fac cu nenorocitul asta!! Ma bate, vine baut, ne loveste si pe mine si pe copii!” si-a desertat dintr-o data fetita de alta data vadra plina de amarul vietii mature. „Si de ce accepti? De ce nu pleci?” i-am zis surprins de sinceritatea ei dezarmanta. Lacrimile incepusera sa i se prelinga pe obraji innodandu-se sub barbie. „Si unde sa ma duc?! La ai mei nu am loc. Sta sora-mea si copii ei si nu am unde.. Cu chirie nu pot, castig cateva sute de lei pe luna. N-am unde…”

Am simtit ca era prinsa intre falcile de otel ale unei menghine nevazute alcatuita din violenta, grija fata de copii, lipsa unui loc de intors, intr-un cuvant lipsa unei alternative la o existenta de rahat. Si-a luat documentul si a iesit. Asta s-a intamplat anul trecut.

Deunazi a venit iarasi. A scos o copie de pe cartea de identitate a bestiei, mi-a inmanat-o zicandu-mi: „Nu stiu cum o sa iasa, ca i-am spus dimineata sa-mi lase buletinul! Nu mi-l lasa fi-ar al dracu’ de nenorocit!!” Atat de mult ne pasa de durerile altora incat dam rapid uitarii intamplari triste.

Am luat hartia contrariat, am potrivit-o pe platanul copiatorului si am intrebat-o: „Pai ce-ai cu el? Ce ti-a facut?!” Fara a-mi raspunde imediat, si-a suflecat mineca puloverului si mi-a dezvaluit o cicatrice urata. „Un nemernic domnule Prodan! Ia uitati-va, mi-a rupt mana in batai, am avut-o in ghips pana acuma doua saptamani! Nu mai stiu ce sa ne facem cu el, nici eu nici copii..” Am intrebat-o iarasi de ce nu pleaca, de ce sta alaturi de un animal ce intamplator poarta chip de om. Mi-a raspuns din nou ca nu are unde sa mearga. Mi-a spus ca ai ei sunt plini de deznadejde cand o vad cat sufere. Cum sa nu fii cand iti vezi copilul prins in panza de paianjen a durerii fizic-emotionale?

N-am stiut ce sfat sa-i dau. I-am spus cu voce scazuta ca asta nu-i viata. Un truism rostit in lipsa de altceva mai intelept. Unii gusta fara incetare din cupa plina de venin a existentei iar ea, fetita de altadata era fruntasa pe unitate la aceasta categorie.

Am sfatuit-o sa-l reclame la autoritati. Legile s-au schimbat pana si aici, in tara in care o femeie e maltratata la fiecare jumatate de minut. „Nu ma lasa sufletul sa-l reclam ca-l dau afara din serviciu. E militar si cu siguranta il lasa pe drumuri…”

Inseamna ca daca pe undeva, dupa atata suferinta, dupa slutiri chiar, nu te lasa sufletul, problema e totusi (si) la tine-n ograda.

De ce sa accepti sa fi mereu calcata-n picioare? Pentru salariu barbatului? Ma indoiesc profund ca un betivan violent lasa ceva si pentru familie. Din considerentul ca odraslele sa nu ramana fara „tata”? Pai amintirea lui cand vor creste va fi una mizerabila si atunci de ce ai „tine” de o familie care nu-i familie?

Cred ca-n mintea acestui gen de persoane care accepta violente fizice sau de limbaj isi dau intalnire masochismul cu sindromul Stockholm si-n acest caz nu prea exista leac la boala.

Poate ca atunci cand era in scutece ori cand dadea sa plece in picioare, maica-sa a intrebat-o la randul ei incantata: „Esti fericita?” Dar fericirea aceea nevinovata si inconstienta de odinioara s-a destramat pe veci. In locul ei a ramas ura fata de viata, fata de ceilalti, pana la urma fata de tine insati. Si asta doar pentru ca oamenii accepta…