Am fost astazi (ieri) prin Gorj.
Am plecat pe o vreme friguroasa si m-am intors dupa amiaza cu Soarele stralucind deasupra capului.
Frigul din casa iti genereaza involuntar imaginea ca te afli intr-un cavou. Sentimentul ca esti un mort-viu e tot mai acut.
Douazeci de ani de democratie ne-au transformat in zombies. Si acuma, ca si odinioara, mai punem o haina in plus, stam prin casa in treninguri cu sosete in picioare si putim a transpiratie.
Noroc ca mai e apa rece, ca pe-a calda, ne-au taiat-o democrat-liberalii din Consiliul Local.
Avem datoriii la intretinere asociatii intregi.
Asa e, suntem niste nesimtiti plin de bani, ce nu vor sa-si plateasca utilitatile. Orasul e plin de joburi, banii curg garla, afacerile prospera, suntem condusi minunat de catre Partidul Democrat Liberal, spre noi culmi “de progres si civilizatie”. Brrr! Cosmarul parca a revenit…
Nimeni nu se plange de nimic, toata lumea merge in concediu “afara”, abia asteptam Craciunul ca sa devastam rafturile cu produse scumpe din Real, Metro sau Selgros.
Toata lumea are conturile pline de bani, combustibilul e ieftin, gigacaloria furnizata pe degeaba, numai noi suntem nesimtiti ca nu vrem sa platim intretinerea…
Asta poate fi o pagina din “Minunata lumea noua” a lui Huxley.
Adevarata lume noua e alta si ma lovesc de ea cum cobor din blocul de beton, rece ca o crevasa himalayana.
Somajul e urias, statisticile pe care AJOFM-ul le difuzeza periodic sunt niste minciuni ordinare, descoperirile de card sau ratele la banci ruineaza procente uriase din populatie dar cresc vanzarile serviciilor telefonice, caci recuperatorii sunt la mare insemnatate.
Hrana e de la o zi la alta mai nociva dar si mai scumpa, salariile se iau din Paste in Craciun, apa calda devine o amintire, tot asa si deschisul portofelului golit de ultimul craitar.
Raman parintii – pentru cei ce-i mai au, care din pensia lor amarata intretin sau ajuta familii intregi. Asta e visul dupa care-am tanjit acuma doua decenii?
Unul dintre cele mai rele lucruri ce ti se pot intampla, e sa anunti oamenii pe care eventual ii ai in subordine ca vor fi concediati.
Am organizat o sedinta ad-hoc la “biroul” nostru din Cornestii Gojului.
Birou, vorba vine, e o carciuma modernizata, unde de dimineata si pana seara, vanzatoare pune muzica populara de-ti trosnesc timpanele.
Opresc masina in fata carciumii si-mi arunc ochii peste soseaua impecabila.
Din departare, Parangul ma priveste semet printre nori, impasibil la vremurile absurd – murdare pe care le traim.
Am dat doar un singur telefon dimineata sa-mi anunt prezenta. Cand am patruns in “birou” , toti oamenii – ca erau in concediu sau nu, ma asteptau cu vesti. Vesti care, asa dupa cum le spusesem cu ceva vreme in urma, nu sunt deloc bune. Cum ar putea fi astfel cand le spui ca vor ramane pe drumuri?
Stiu, trebuie facute sacrificii, dar eu unul m-am saturat de ele. Si asisjderea mie, oamenii mei ce spre norocul lor sunt majoritar tineri. Dar ce te faci cu Sabina, cu Vasile care penduleaza in jurul fatidicei varste de 50 de ani? Pe ei cui ii lasi? Ce vor face de-acuma incolo? Ce se va intampla cu existenta lor si asa amara si cu gust salciu?! Cui ii pasa?!
Verdictul – dat de cativa potentati politici ce-si doresc si (de) la anul puterea, a cazut la sfarsit de septembrie ca iataganul unui spahiu pe gatlejul incovoiat de nevoi si sacrificii a catorva mii de oameni care lucreaza in ANIF.
Oamenii ma privesc tristi si-n acelasi timp avid, sperand la informatii pozitive care n-or (mai) sa vina niciodata…
Incerc s-o dau pe gluma, sa-i incurajez si le spun ca au o sansa pentru ca cei mai multi traiesc la tara si mai ales, sunt tineri.
Mai o pasare in ograda, mai un porc, o bucata de branza sau o cana cu lapte, mai o paine in cuptor. Dar ce te faci cu cei ce supravietuiesc in oras? Ei sunt dependenti o mie la suta de amaratul venit furnizat pana mai ieri, in sincope si uneori jumulit de taxe inventate, ce-l primesc de la intreprindere.
Cafeaua pe care din saracia lor mi-o ofera, ce mi se parea in vremurile bune miraculoasa, acuma pare ca poseda un indecelabil gust de parfum.
Un parfum al tristetii, al intrebarilor nerostite ce se citesc in ochii ce privesc usor haituti imprejur dar care stiu perfect ca siguranta zilei de maine e inexistenta cu desavarsire…
