Cumnatul meu este omul cu cel mai mare respect pentru inaintasi pe care l-am intalnit.

Cu toate ca traieste de decenii intregi la o distanta apreciabila de cei care i-au dat viata, el se ghideaza dupa o lege sfanta pe care o pune in practica de cand il stiu: nu exista an in care sarbatorile Pastelui si Craciunului sa nu fie petrecute alaturi de parinti.

Isi “incoloneaza” frumos copiii care le randu-le sunt pe cale sa aiba copii si impreuna gasesc mereu si mereu calea spre satul pierdut pe undeva, printre dealurile Gorjului.

Nu conteaza daca e ploaie ori vant, daca e ger sau zapada e cat casa, cumnatul meu isi petrece acele putine zile minunate din an in atmosfera sublima a copilariei.

Putini oameni am cunoscut care sa fie mai legati de locul obarsiei decat cumnatul meu.

L-a impresionat profund povestea Oanei Pellea care atunci cand mama i se apropia cu pasi grabiti de capatul drumului a renuntat la cariera, la salariu, la un mijloc minim de trai doar pentru a petrece ultimele saptamani si zile alaturi de mama-i suferinda.

Aurel, cumnatul meu e un monument de respect pentru parinti.

Cand eram mai tanar nu-i intelegeam prea bine comportamentul. Mai mult, eram uneori carcotas. Cu toate ca tata a disparut de mult, din zilele in care aproape ca habar n-aveam bine ce inseamna “parinti”, exista casa parinteasca si inauntrul ei mama pe care o vizitam zilnic.

Prezenta mamei era in opinia mea perpetua. Nu m-am gandit niciodata ca si ea, ca mine sau ca tine e supusa aceluiasi ciclu nenorocit al naturii ce dateaza de miliarde si miliarde de ani: geneza, viata, disparitie.

Spre deosebire de cumnatul meu, eu nu am atins inaltele valori de pretuire ale inaintasilor. Si deodata m-am trezit singur in profunzimea sufleteasca si asa betegita de vicisitudinile unei vieti pe care iarasi, in naivitatea mea puerila, n-o credeam atat de aspra.

Ieri, pentru prima data in mai bine de treizeci de ani, am facut parte si eu ca invitat din familia extinsa a cumnatului meu.

Ii puteam citi multumirea pe chip ori in vorbe caci el realizeaza cu asupra de masura ca inca se mai poate bucura de prezenta parintilor. Ii mai poate atinge, ii mai poate “certa”, le mai poate vorbi. El care lucreaza brat la brat cu moartea zi de zi, care a ajuns un om mare intr-un oras strain, redevine copilul de altadata fie si pentru cateva ceasuri pe care, sunt convins, le-ar dori repetabile la infinit.

Exista oare ceva mai frumos decat sa te strangi in jurul mesei cu parintii, cu copiii, eventual cu nepotii tai inca nenascuti, in casa parinteasca aducand o ofranda mirifica dar nevazuta acestor clipe magice? Eu unul vaduvit de intensitatea emotionala a unor astfel de momente, nu cred.

Masa imbelsugata, ciocnitul oualelor cu rudele-prieteni din copilarie care ca si tine, se transforma pentru putin timp in tancii “razboinici ai oualelor” de altadata, reprezinta clipa suprema de fericire, infinit mai valoroasa decat toate averile materiale ale lumii…