Cand ajungi la o anumita varsta, ai sentimentul ca le-ai cam trait si vazut pe toate. Niciodata insa nu e asa, chiar daca ai fi trait trei, patru sau cinci vieti. Niciodata nu reusesti sa-l cunosti indeajuns pe cel de langa tine.
Stiam din auzite, ca Securitatea comunista a maculat, a convertit, a distrus inclusiv constiinte fragede, aflate in plin proces de formare. Dovezi in acest sens aduce Raportul Final editat de o comisie prezidentiala condusa de politologul Vladimir Tismaneanu si aparut in decembrie 2008.
In Raport se scrie despre aceste lucruri, se amintesc cazuri de copii care au fost racolati de catre politia politica a regimului comunist. Dar cand doar citesti despre ele, par pe cat de ireale pe atat de neverosimile.
Alta e povestea cand lancezind la o masa in asteptarea trecerii dintre ani, monotonia discutiilor fade ori a programelor de televiziune imbecile e intrerupta de o marturisire fara echivoc.
Veti spune ca au fost lucruri ce s-au petrecut de mult si ca regimul comunist e ingropat de o buna bucata de vreme. Poate ca asa e. Dar si mai adevarat mi se pare ca aceste lucruri sunt bine sa fie recunoscute si cunoscute, spuse, publicate, stiute de mare noastra majoritate, mai cu seama tineri.
Intr-un excelent articol, jurnalistul Dan Tapalaga face un (mic) proces de constiinta celor veniti pe lume dupa 1989, ce habar nu au despre trecutul apropiat al Romaniei.
De fapt, despre istoria traita de parintii lor.
Tapalaga aduce in atentie o intrebare infricosatoare pe care si-o pune (deloc retoric) un tanar “spalat pe creier” din zilele noastre: “cine au fost securistii frate?”
Barbatul din fata mea, pe care-l vazusem de trei ori in viata si cu care schimbasem de mult cateva propozitii razlete, si-a inceput marturisirea intre doua inghitituri de friptura.
“Stiti, cand eram intr-a noua, a venit elevul de serviciu in clasa in plina ora si m-a chemat la cancelarie.” Nimic deosebit pana aici. Totusi, vreme de o jumatate de ora dupa aceea l-am ascultat pe omul solid, rumen si cu pofta de viata povestind un crampei existential extrem de tenebros, cu o naturalete uluitoare.
Cel care-l chemase la cancelarie si care apoi l-a luat intr-o incapere separata, s-a recoamandat ca fiind profesorul X-ulescu. In fapt, “profesorul” era ofiter de Securitate venit sa racoleze colaboratori intr-unul dintre liceele de fala ale orasului in care puberul la vremea aceea doar ce-si incepuse studiile.
Ofiterul l-a luat initial mai pe departe pe elev chestionandu-l cu privire la colegi si la anumiti profesori. La un moment dat l-a intrebat despre cartile pe care le citeste ori despre personajele preferate.
De aici a izvorat si numele de cod: “Vinetou”.
“Si? Ai semnat vreun document sau?…” l-am intrebat la un moment dat neincrezator, parandu-mi ca alunecam cu discutia pe panta irealului sau a unei glume cu totul nepotrivite.
“Desigur!” a venit raspunsul barbatului de o seama cu mine care a continuat: “Am dat si doua informari. Doar doua. Dupa asta, m-au lasat in pace…”
Nu imi venea sa cred ca particip la o astfel de discutie. Securitatea – am aflat din relatarea companionului meu – era de fapt interesata de un profesor varstnic de istorie, ce facea glume publice pe seama regimului si a “conducatorului iubit”. Profesorul – care la putina vreme s-a si stins, facea trimiteri critice la partid si la liderul lui, intr-un cuvant, un educator “nealiniat” cerintelor politice comuniste.
Al doilea personaj pe care turnatorul aflat la pubertate trebuia sa-l aiba sub supraveghere era un pasionat radioamator, coleg cu el de generatie.
“Vinetou” a repetat de cateva ori ca a dat doar doua declaratii de-a lungul scurtei lui cariere de turnator.
S-a mai intalnit cu ofiterul de Securitate prin ultimul an de liceu, pe cand acesta a venit sa ancheteze un caz de o frivolitate extrema legat de o revista erotica ce a circulat printre colegii de clasa. Cu acea ocazie, dintre cei implicati in acel scandal ce poate parea tinerilor din ziua de astazi o banalitate, el a fost singurul lasat in pace.
Mai tarziu, “Vinetou” a recunoscut in fata prietenilor lui de-o viata ca a colaborat copil fiind cu Securitatea.
Nu stiu daca “Vinetou” a dat doar doua declaratii. Dupa modul cum povestea si dupa figura lui usor blajina am credinta – poate naivitatea – ca asa a fost.
Ceea ce insa m-a surprins foarte tare e ca micul turnator de odinoara devenit barbatul matur de astazi, n-a spus niciodata nimic parintilor sai despre acest moment care i-ar fi putut schimba destinul. E cu atat mai frapant acest aspect al intregii povesti cu cat primele si cel mai adesea singurele persoane la care apelam sau carora le incredintam cele mai terifiante intamplari din viata sunt parintii.
Cu toate ca barbatul nu parea a fi afectat de intunecatul lui pasaj existential petrecut cu mai bine de treizeci de ani in urma, cred ca avea o mare piatra pe suflet.
O piatra pe care o va purta pana in ultima lui clipa.
Nu stiu daca am reusit prin simpla mea prezenta sa-i capat increderea necesara unei astfel de destainuiri. Se poate intampla. Dupa cum nu stiu daca am fost singura persoana caruia de-a lungul vremurilor, “Vinetou” i-a destainuit numele de cod.
Pana la urma, nu eram singur ci insotit de sotie ori prietenii nostri comuni. A fost deci o marturisire publica. Un lucru e insa de netagaduit: au fost cu siguranta cele mai interesante dar si cele mai triste fraze pe care l-am auzit de multa vreme incoace.
Iarasi, nu stiu daca pot sa-l acuz in vreun fel pe omul acesta.
Simplificand la modul egoist lucurile, el nu mi-a afectat mie viata. Si mai mult ca sigur, nici pe a celor supravegheati si turnati de el.
Este insa mai mult ca sigur ca “Vinetou” are o constiinta peste medie, ce nu-i da defel pace si care ii da ghes sa scoata la lumina, dupa decenii intregi, demonii intunecati ce inca salasluiesc in propriul suflet.
Cati altii pe care ii cunoasteti de timp indelungat si pentru care “ati baga mana in foc” dar care poate or fi fost colaboaratori ai Securitatii au facut un astfel de gest? Eu nu am intalnit niciunul cu toate ca stiu (si ma stiu) o multime de oameni.
Si atunci, incercand un raspuns oarecum indefinit la intrebarea retorica a novicelui preopinent al lui Dan Tapalaga, securistii au fost si sunt inca printre noi.
Poate unul dintre ei a fost chiar tatal pustanului imbecilizat de media contemporana.
Dar cu siguranta multi alti securisti cu functii mai mult sau mai putin inalte candva, ne hotarasc si astazi (prost) destinele asa cum cu mana de otel au facut-o odinioara, de-a lungul a aproape cincizeci de ani…
