Pe cand aveam vreo saisprezece ani am descoperit la un prieten muzica.

Era inconjurat de cativa colegi de clasa destul de snobi, baieti de familii bune din oras, cu conexiuni culturale mai ridicate decat restul.

Am mai scris pe site despre acea intamplare memorabila care a fost doar scanteia ce m-a apropiat pentru totdeauna de muzica rock autentica. In timpurile acelea ne imprumutam infrigurati de emotie unul altuia benzi de magnetofon, casete audio (doar ce aparusera in Romania) si mai rar discuri de vinil (deloc scumpe dar foarte greu de gasit).

Cultura muzicala ne-o alcatuiam de la Europa Libera sau, la cate un sfarsit de an, din vreun almanah “Flacara” prin care mai gaseam cate un articol despre fenomenul rock extern, pierdut printre paginile pline de imbecilitati ale publicatiei.

Muzica pe care noi o ascultam extaziati, despre care ne formam si schimbam pasionati opinii si care, mai presus de orice, ne-a facut adolescenta frumoasa, era “rostita” de maestrii incontestabili ai “poeziei” rock-ului: Beatles, Led Zeppelin, Yes, Queen, Purple, Who si multi altii.

Cu siguranta faptul ca era privita de catre autoritati cu temeri si aproape interzisa oficial, ne facea si mai perseverenti in imitarea idolilor. Cu cat “interzisul” era mai accentuat, cu atat vrerea noastra de a stii totul despre ceea ce era interzis devenea mai mare.

Si mai era o paradigma de care mi-am dat seama destul de repede in acele vremuri: cu cat liceul unde adolescentii invatau era mai prestigios, cu atat “stacheta” gusturilor culturale – adica acelea care ne definesc (si deosebesc) ca oameni – era mai ridicata.

Din pacate astazi fenomenul de atunci aproape a disparut sau are un comportament deviant.

Din acest punct de vedere, imi pare destul de dificil sa faci deosebirea intre tinerii unui grup industrial de trei lei din oras si cei care apartin liceelor de elita.

Diferentele sunt date de bani, de modul cum unii se imbraca si frecventa schimbarii hainelor “de firma”, de autoturisme (unii le au, altii tanjesc si poate vor tanjii toata viata dupa ele..) de cluburile in care isi macina viata frageda dedulcindu-se deja la alcool, tutun, eventual droguri si desigur, o viata sexuala ce debuteaza la varste anormal de reduse.

Gusturile muzicale bag seama insa ca sunt la fel de gaunoase si murdarite de sunetele tiganesti – melancolice ale omniprezentelor manele.

Dupa ce am participat la o petrecere in care cei implicati erau tineri “cu staif”, elevi ai unor scoli de prestigiu, am plecat cu un gust amar. As fi vrut poate ca snobismul pe care il afiseaza cu nonsalanta ori de cate ori e cazul sa fie prezent (si) in muzica lor de petrecere.

Desigur, nu am pretentii absurde, nu mi-as dori ca la astfel de evenimente tinerii de astazi sa asculte marile grupuri rock ale anilor ’70. Lumea a evoluat (?), inclusiv muzica (oare?) prin urmare nici gusturile noilor generatii nu se mai regasesc in ceea ce placea parintilor.

Dar ramai stupefiat sa vezi ca oameni aflati in formare, bine imbracati, prinsi de vicii chiar, cu telefoane si masini scumpe, clacheaza social taman cand isi pot etala cu adevarat nivelul elevatiei personale. Muzica aceea interpretata de tigani analfabeti putred de bogati, slinoasa, uneori tipata, cu versuri cretine in care “dusmanii” trebuie sa moara sau macar sa crape de invidie, ii scoala pe tinerii de astazi de pe scaune.

Cu alte cuvinte, le impinge existenta spre extaz. Si daca ei, elevi cu siguranta foarte buni ai unor licee excelente prefera o muzica soioasa, ma intreb ce se intampla la scolile “periferice” ale invatamantului preuniversitar, in care bacalaureatul a fost luat in vara trecuta de 10 – 15% dintre elevi?

Intervine si aici un paradox.

Cu cat libertatea de a-ti alege ceea ce citesti, ce asculti, ce vizionezi e mai mare (si nu se poate spune ca patrunzand intr-o librarie contemporana sau intr-un magazin de muzica nu gasesti forme de arta dupa care noi tanjeam! ) cu atat gusturile devin mai dubioase, mai lipsite de substanta, mai imbecile chiar.

Ma intrebam odinioara cum se face ca noi est-europenii stiam cu mult mai multe ca americanii. Am avut ocazia acuma vreo douazeci de ani sa verific asta. E drept, nu ne-a ajutat prea mult sa stim foarte multe despre varii domenii in comparatie cu ei, ce stiau foarte multe despre unul sau doua domenii. Poate ca de asta ei sunt acolo sus si noi aici jos.

Dar cand libertatea pe care o ai, banii pe care ti-i furnizeaza parintii (cu mult mai multi decat cei la care noi aveam acces…) nu e canalizata spre valoarea autentica data de carti bune, muzica aleasa, filme memorabile, atunci degeaba le mai posezi.

Nu spun ca am trait bine astazi sau ieri cand am fost si suntem condusi (inca) de reprezentantii generatiilor rock-ului interzis de comunisti.

Dar parca o unda de neliniste si neputinta ma cuprinde cand ma gandesc ca nu peste multa vreme, Romania va fi condusa de discipoli infierbantati de tequila ai lui Nicolae Guta si Adrian Copilul Minune…