Am revenit la Dobrita dupa mai bine de o jumatate de an.
Am parcurs salba de sate asezate unul langa celalalt, locuri (inca) masiv populate, al caror nume in majoritatea lor au terminatia “…esti”.
E sfarsit de aprilie si am crezut dimineata ca lumea leneveste in continuare dupa sfarsitul de saptamana prelungit iacata de guvern cu inca doua zile in cinstea lui “1 Mai muncitoresc”. Reminiscenta asta socialista o fi valabila pentru angajatii statului nu si pentru cei ce-si castiga singuri existenta…
Soselele in schimb au fost pline de autovehicule de transportat marfa, de oameni care fiecare parea ca se deplaseaza cu un rost si nu la un gratar si-o bere.
Ce sa mai vorbesc de tarani care – in Gorj cel putin – munceau campurile cu spor. Ici – colo ciobani tineri pasteau cornute, mai putine, ori mai multe, pierdute printre pomii treziti la viata ai vreunei livezi.
Cand iesi din Stroiesti spre soseaua ce leaga Targu Jiu de Baia de Fier, ti se deschide deodata in fata o bolta de arbori uriasi precum o catedrala verde, care-si coboara umbra maiestuoasa asupra drumului plin de gropi altadata dar carpite cat de cat astazi.
Dobrita ramane satul acela de la poalele muntilor, unde oamenii vorbesc un soi de olteneasca mangaiata de un imperceptibil aproape accent ardelenesc, in care linistea serii si mai cu seama a noptii poarta o solemnitate magistrala intepata la rastimpuri de trilul privighetoarei, unde peste zi pitpalaci, mierle, vrabii si alte pasareturi interpreteaza o melodie pe cat de nestiuta pentru mine, pe atat de plina de viata.
Dobrita a prins iarasi radacini dupa o iarna rea, cand omatul acoperea ulitele pana la stresini iar oamenii stateau varati in casa langa sobele hulpave, hranite din greu cu lemn de esenta tare.
M-am regasit cu teiul urias asezat la locul lui, veghind cu o naturalete semeata livada si zarea pana hat, departe, in buza muntelui, dar cu vlastarii de prin jur ceva mai desi si mai alungiti, parul ancestral curatat exemplar de o mana harnica, nucii – pietre de hotar cu vecinul de la miaza noapte – itindu-si capul spre soare.
Dobrita primavara e pentru suflet ca un fel de incarcator nevazut al unor acumulatori doar banuiti ce se epuizeaza rapid in colbul orasului, in valtoarea lui neostoita, in zgomotul calp al masinilor conduse de soferi imprudenti si mai presus de toate, in nelinistea existentiala a zilei de maine.
Satul gorjean are harul divin de a-ti oferi un alt fel de scurgere a timpului: molcom, incet, precum o miere daruita de zei pe care incerci s-o muti dintr-un vas intr-altul.
Dobrita e ea insasi o clepsidra care inghite timpul alcatuit de asta data nu din firele de nisip al desertului ci din dezvoltarea an de an a vegetatiei dimprejur la care, ori de cate ori te intorci, asisti cu o mirare perpetua…
