Traseu

Mă deplasez de la apartament la casa bătrânească pe un drum precis. Rar mă abat de la el. Mi se dezvăluie pe parcurs mici afaceri. Sunt oameni care țin țara. Sunt cei ce nu stau cu mâna întinsă la stat.

Așa e Ionel cu micul lui atelier de vindecat televizoare, Monica, încă tânără, ce duce în spate “magazinul de la colțul străzii”, Mihai cofetarul ori Bogdan celebru în cartier cu copy shop-ul lui prăfuit.

Pe strada Șerban Vodă fostă Partizanilor, cam pe la mijlocul drumului erau până deunăzi două service-uri auto. În preajma unuia mă așez din când în când pe o scară ieșită în trotuar să pufăi o țigare.

Într-o zi am observat că forfota caracteristică a dispărut. Mi-a amintit de o povestire a lui Bradbury, e drept una mai întunecată. L-am întrebat pe tânărul care deservește stația destinată reviziei tehnice ce s-a întâmplat. Din peisaj au dispărut patronul cu autoutilitara lui străveche ori angajații în salopetele lor pătate de ulei. În curte ruginesc câteva mașini dezmembrate a căror glorie a apus de mult și câinii de pază. Am aflat că s-au mutat în altă zonă a orașului.

După puțină vreme și peste celălalt atelier auto s-a așternut liniștea. Oamenii de aici roboteau cât era ziua de lungă. Xenonul a stins lumina. În curtea nu prea mare odihnește o dubă. Coșul de hârtie dă pe afară, iar vântul i-a bătut puțin obrazul. Câteva cartoane maculează împrejurimile. Poate că afacerea s-a închis, ori poate că și ea a plecat spre zări mai bune.

Mă împrietenisem cu ei. Când treci zi de zi prin aceleași locuri începi să te apropii de oameni. Inițial un zambet timid, apoi un salut, mai târziu o vorbă schimbată și de ce nu, apel la serviciile lor.

Un televizor reparat de Ionel, țigări și napolitane de la Monica, o prăjitură de la Mihai inginerul devenit cofetar prin forța împrejurărilor – un adevărat luptător cu morile de vânt ale zaharicalelor, niște rulmenți schimbați la Xenon ori oasele date cățeilor din curtea service-ului găzduit până deunăzi într-un ansamblu de clădiri vechi de o sută de ani, frumoase, trainice dar intrate în moara nemiloasă a timpului.

E traseul pe care îl străbat zilnic. Mă simt legat de el, de oamenii și afacerile lor ce-i punctează pe ici, pe colo existența.

Zgomotul atelierelor a dispărut. Poate a fost chiar motivul plecării. Magazinul din preajma școlii mele “Tudor Vladimirescu” și-a schimbat proprietarul vechi de cinsprezece ani peste noapte. Modificare de soartă poate.

Când treci o dată sau de câteva ori vezi aceleași fețe. Pipăi parcă eternitatea. Când pașii îți umblă ani la rând pe același drum, observi cu mirare întârziată că lumea nu stă pe loc. Clipa nu poate fi oprită. Pleacă și odată cu ea, unii dispar, alții apar, părul ți se albește și peisajul rămâne nemodificat doar în mintea ta.

Observi schimbarea cu mirarea unui vârstnic din trupul și mintea căruia copilăria n-a plecat niciodată.