mirceaprodan.com

Nu cu multa vreme in urma am petrecut o perioda de timp in Regatul Unit, mai exact pe taramul lui Walter Scott. Am notat intr-un articol anterior care a fost motivul experientei mele.

Cum am avut timp berechet la dispozitie, am scrutat mai atent viata de zi cu zi a unui popor nu doar civilizat ci care a civilizat – pe căi ce pentru noi vor ramane pe veci un mister – o buna parte a omenirii. Esti profund contrariat atunci cand sosesti de pe taramul maximei nesimtiri si dai de o existenta tihnita, unde nimeni nu ridica tonul, nimeni nu injura, nimeni nu claxoneaza ori forteaza pietonii sa circule in locul automobilelor.

Spre deosebire de London, Edinburgh-ul si Scotia in general nu sunt colorate cu muslimani, indieni, pakistanezi ori mai stiu eu ce alte natii exotice. Populatia este omogena in mare masura, astfel ca soferii de autobuze, diferit de Londra, sunt localnici. Tot asa se intampla si cu gunoierii. In London, cu greu afli un englez neaos care sa dea cu matura. In Scotia in schimb, cel putin in zona „rurala” in care am vietuit (Dunfermline, Inverkithing, North Queensferry) oamenii care asigurau curatenia (si ce curatenie!) erau in cvasitotalitatea lor localnici.

Intr-o tara foarte dezvoltata acest fapt nu e de colea pentru ca muncile „de jos” sunt facute aproape invariabil de emigrantii lumii a treia.

Mereu m-am gandit ca poti sa-ti dai seama de gradul de civilizatie al unui popor dupa felul in care arata toaletele publice dar si dupa modul in care se indeparteaza si colecteaza gunoiul.

Am stat intr-o casa tipic britanica, construita in stil victorian si terminata la 1890. Inutil sa mai spun ca totul sclipea, incepand cu bucataria ori dormitoarele si terminand cu baia.

A doua sau a treia zi mi-am permis sa arunc la cosul de gunoi din bucatarie o cutie goala de medicamente. Nu mica mi-a fost mirarea cand dupa amiaza, Laura, „landlady”-a mea mi-a atras atentia pe un ton indatoritor ca gunoiul se imparte pe categorii stricte. Ea luase cutia buclucasa si o depozitase intr-un alt recipient specializat pe carton. Tot asa existau recipiente in care erau adunate obiectele metalice (cutii de conserve, capace de sticla, cutii goale de bere sau suc etc), plastic sau hartie. Cat despre resturile ramase dupa servirea mesei, exista un recipient special asezat intr-o cu totul alta parte a bucatariei.

Cu o seara inainte de venira gunoierilor, dintr-o data, micutul cartier a prins viata.

Rand pe rand ori concomitent, localnicii isi scoteau pe trotuar tomberoanele de „gunoi”, cate trei ori chiar patru pentru fiecare familie.

Unul era „specializat” pe materie vegetala si mai toate de acest tip gemeau de frunze moarte ori de vegetatie indepartata pentru ca evoluase in exces. Britanicii nu prea cred in Dumnezeu dar cu siguranta au un cult pentru gradinarit.

Intr-o dimineata in care bura marunt, batea vantul (aproape vesnic) si erau 13 – 14 grade Celsius, mi-am aruncat ochii pe fereastra camerei mele situata la etaj. Aveam de aici o panorma cuprinzatoare. Pe strada pustie ce se desprindea parca din curtea Laurei si curgea perpendicular spre Marea Nordului, am dibuit un individ ce-si „curata” gradina.

E impropriu spus curata pentru ca suprafata aceea din fata casei nu depasea jumatate de teren de handbal si era investmantata intr-un gazon perfect.

Gradinarul – de fapt, sunt sigur dupa dezinvoltura cu care tot iesea si intra in casa ori garaj ca era chiar proprietarul, a mosmondit la acei douazeci – treizeci de metri patrati ceasuri intregi. Cu un dispozitiv special sadea/arunca seminte, cu altul curata marginile, mai grebla (?), mai matura. Ma gandeam ca trebuie sa te fi lovit celebra boala a lu’ Calache ca sa petreci sapte – opt ore sub o ploaie marunta, constanta si la temperaturi pe care la noi le intalnesti pe la mijloc de noiembrie… Scotianul era insa imperturbabil. Pe semne ca e unul dintre motivele pentru care aceasta tara straluceste: temeinicia extraordinara a lucrului bine facut aflat in contrast total cu autohtonul nostru „merge ș-așa”!

Mi-a fost imposibil – oricat am cautat – sa gasesc vreo peluza cu gazon mai inalt de patru, cinci centimetri. Nu există casa in North Queensferry care sa nu aiba-n dotare micuti monstri tehnologici pentru tuns si frezat iarba.

A doua zi spre pranz si-au facut simtita prezenta gunoierii. Erau insa doar gunoierii pentru resturile menajere. Cei pentru materia vegetala soseau mai tarziu caci era alta mancare de peste. Din cabina tulumbei au coborat doi insi bine legati dar surprinzator, destul de purii care faceau glume intre ei in dialectul lor complicat.

Au insfacat tomberoanele, le-au golit in burdihanul autospecialei si au plecat la urmatoarea adresa. In urma lor a venit imediat o dubita din care, imbracat in uniforma specifica s-a dat jos soferul. A deschis van-ul, a extras un furtun cuplat la un dispozitiv de presiune asemanator celor de la spalatoriile auto, a luat tomberoanele golite mai devreme si le-a spalat interiorul cu un jet puternic de apa in apropierea gurii de canal, ca nu cumva, vezi doamne, sa „pateze” drumul ud permanent de la ploaie…

Dupa ce a terminat si-a strans in liniste calabalâcul si a plecat la urmatoarea adresa.

Strazile sunt atat de curate incat eu, fumator inrait nu-mi permiteam sub nicio forma sa arunc chistocul pe strada, chit ca prin preajma era pustiu. Nu sosisem in Marea Britanie sa fac mizerie iar constiinta pur si simplu nu te lasa sa arunci resturi oriunde. Asa ca mergeam, uneori zeci de metri, cu filtrul tigarii ce arsese total pana ce in cale imi aparea un cos de gunoi.

Nort Queensferry e de fapt un sat (vorba vine…) asa ca nu sunt prea multe de facut in el.

Erau doua hoteluri, o bacanie micuta langa gara si un soi de cafenea/patiserie ce functiona doar pana la ora sase dupa amiaza. Incercasem cafeaua la restaurantele ambelor hoteluri, numai la cea adevarata n-o facusem.

In fata ei pe trotuar adastau doua, trei masute, taman bune ca in cazul in care prinzi o zi cat de cat lipsita de vant si ploaie (dificil lucru!) sa savurezi in liniste o cafea. Am patruns inauntru. O parte dintre mese erau ocupate de clienti taciturni, alta de turisti.

Surprinzator, vin in zona destui turisti, unii ca sa admire podul North Bridge, o capodopera arhitectonica din secolul XIX, finalizat spre sfarsitul domniei reginei Victoria (1890), altii ca sa viziteze “Deep Sea World”, cel mai mare acvariu din Scotia, aflat la o aruncatura de bat de locuinta mea.

Am fost intampinat de dincolo de tejghea cu zambetul pe buze – ce aici e stabilit prin lege si face automat parte din peisaj, de o pereche de batranei, am presupus, proprietarii locului.

Am comandat o cafea si o gogoasa iar ei m-au invitat sa ma asez. Imi numaram gologanii (e un proces destul de dificil pana te obisnuiesti cu noianul de penny) cand am ridicat ochii si le-am spus ca sunt fumator si as dori sa stau afara.

„Ne pare rau, a venit deodata raspunsul femeii, dar nu se fumeaza nici macar afara”. „De ce?” am intrebat usor siderat. „Pentru ca stiti, deranjeaza vecinii care locuiesc desupra”.

Marturisesc ca am ramas blocat cateva clipe. Am abandonat comanda si am iesit. M-am intors cu privirea ridicata sa surprind potentialul deranj. Ferestrele erau blindate, nici vorba de deranj. Dar daca asa sunt cutumele, te superi, nu te superi, n-ai incotro.

Cand sambata ori duminica pe la trei dupa masa, acasa la tine in tara ta de cacat un vecin isi aminteste ca trebuie sa-i traga vreo cateva gauri cu burghiul de 16, ori altii pe la sapte dimineata executa niste prajeli puturoase de-ti intorc stomacul pe dos, imi amintesc de respectul iesit din comun fata de ceilalti din Scotia. Talcul prosperitatii occidentalilor aici sta: respectul pentru ceilalti, pentru cei din jur, pentru comunitate, lipsa egoismului feroce care din pacate ne este atat de caracteristic.

Exista respectul autoritatilor fata de cetateni si al cetatenilor in relatia cu autoritatile. Legile, cutumele, obiceiurile sunt respectate cu sfintenie, nimeni nu comenteaza, lumea-si plateste impozitele cu naturalete, in schimb autoritatile nu baga mana pana la umar in ele.

In Inverkithing, oraselul de care administrativ apartine North Queensferry nu exista primar ci doar consiliu local. Am vazut anunturi publice la aviziere stradale ori pur si simplu lipite din loc in loc pe stalpi de telegraf in care erau scrise diverse propuneri pentru ordinea de zi a urmatoarei si apropiate sedinte de Council: aprobarea a nu stiu carei constructii, a unui eveniment distractiv in centrul urbei ce necesita redirectionarea circulatiei, depuneri de flori, cuprinsul numarului urmator al publicatiei locale etc. Oamenii erau chemati sa participe, sa-si spuna opinia, sa fie sau sa nu fie de acord cu autoritatile, sa supuna la vot.

„Iata ca se poate si fara primar!!” mi-am zis citind minunat afisele. De fapt, cred ca asta e solutia ideala, lipsa unui staroste cu caracter dubios uitat in functie din vremuri matusalemice si care filtreaza toate veniturile comunitatii prin panza propriului buzunar. Britanicii, cei care au edificat si difuzat in lume democratia moderna au gasit leacul la boala noastra nationala perfect intruchipata deunazi de Sorin Oprescu.

Stateam pe o banca in centrul localitatii mele si fumam. Ma vegheau de undeva din Campiile Elizee eroii locului din cele doua razboaie mondiale omagiati printr-un obelisc slefuit de timp si ale caror nume erau cetluite in piatra spre vesnica amintire si respect.

Deja nu ma mai miram ca monumentul avea mereu flori proaspete la radacina, coronite ori buchetele de flori. Cand respectul reciproc intre contemporani e atat de mare, cel fata de inaintasii care au pierit pentru ca tu sa traiesti in prosperitate e urias.

Deodata, privirea mi-a fost atrasa in micuta intersectie de un autmobil condus de o tanara. Trebuie spus ca in zona domina reginele si nu regii soselelor. Mai bine de jumatate dintre soferii vazuti de mine erau femei, chit ca, cel mai adesea, partenerul le insotea. Am vazut batranici trecute binisor de saptezeci de ani ce manuiau volanul cu dezinvoltura.

Tanara incorsetata in centura de siguranta (nu exista notiunea de a nu ti-o fixa imediat ce ai urcat in masina) se ratacise, am bagat de seama, taman in intersectie, asa ca a sunt vreun cunoscut s-o dumireasca. Cum dialogul se prelungea, incet, incet in spatele ei s-au adunat patru, cinci, sase, sapte autoturisme.

Am devenit atent, asa ca mi-am dat seama ca dialogul intr-un loc total nepotrivit se prelungea peste masura. Totusi, in pofida acestui fapt, nimeni n-a schitat niciun gest, cei din spate n-au claxonat (intr-o luna de zile nu am auzit nici macar un singur claxon!!), nimeni n-a coborat geamul sa-i arunce vreo sudalma impiedicatei, toata lumea astepta docila ca in sfarsit, traficul sa se reia.

„Pe ce lume traiesc astia ma neica?!!” mi-am zis in gand imaginandu-mi instantaneu cum as fi reactionat eu insumi dupa mai mult de treizeci de secunde de asteptare sau oricare dintre romani!

Nu stiu daca civilizatia se invata ori ba sau daca genetic unii dintre pamanteni sunt alcatuiti asa iar altii, marea majoritate nu, dar cu siguranta britanicii fac parte din cea de-a doua categorie. Dupa ce s-a dumirit cum sta treaba fata a pornit la drum si dupa ea, in liniste s-a destramat ca un fum de tigara si „coada” auto scotiana.

Cititi saptamana aceasta despre toaletele de la Amazon, misteriosul personaj care n-a adunat excrementele cainelui si era dat in urmarire locala, lipsa gardurilor sau fumatul in zona aeroportului Edinburgh.

Nu-i la fel de celebru precum Steve Jobs ori Bill Gates, dar apartine aceleiasi tagme: vizionari, fondatori si apoi lideri incontestabili ai unor companii celebre, gigantice si care se intind pe toate continentele.

Jeff Bezos este fondatorul si CEO-ul Amazon.com.

Ca nestiutor – si un procent covarsitor dintre noi sunt astfel, crezi ca a munci intr-o astfel de companie, a “apartine” unei mari “familii” tehnologice precum Apple, Microsoft, Amazon, Oracle ori mai stiu eu care colos IT e ca si cum in marinimia lui, dintr-o data Dumnezeu si-a intors fata spre tine.

De fapt, cel mai adesea, Cel de Sus ti-a intors dosul si ti-a slobozit o basina direct in nas.

O spun ca un soi de efemer om din interior care a lucrat – fie doar cateva zile – pentru Amazon.co.uk.

Unii au numit munca la aceasta companie “sclavie moderna”. Nu-i asa, sclavia era fortata, apartineai – ca oricare alt obiect – cuiva. Pana la urma, in afara de lipsa unui venit – nimic nu te impinge in malaxorul uman – la propriu, date fiind conditiile aproape inumane de lucru – al unei companii precum Amazon.

Nu-ti pune nimeni pistolul la tampla sa te oblige sa patrunzi pe poarta caracteristica unui penitenciar de maxima siguranta si strasnic ferecata a uriasului stabiliment, mare cat 14 terenuri de fotbal, situat la marginea oraselului scotian Dunfermline.

Dar o faci – cei mai multi dintre noii angajati am facut-o – din necunostinta de cauza si mai ales, impinsi de nevoie.

Mai citesti pe Internet opinii ale celor care au lucrat aici in marea lor majoritate negative, dar nu prea le dai crezare. Iti spui ca dracu’ n-o fi chiar asa de negru. Te inseli, pentru ca vei afla curand ca e ca smoala.

Te gandesti ca e o onoare sa muncesti la Amazon, adica gigantul acela online care vinde ace, brice si carice. La propriu.

Ca veni vorba, mi-au trecut prin mana la un moment dat niste instrumente erotice cu totul aparte, despre care nu aveam habar ca exista: aparat de facut felatie ori mai pe romaneste, dispozitiv de supt pula. Am fost nevoit sa returnez pachetul pentru ca lipsea un item, banuiesc esential clientului: un dildo din cristal.

Munca la Amazon este sisifica, cere sacrificiu fizic total, program de lucru infernal dar noroc ca managerii sunt marinimosi cand vine vorba de compensatiile materiale: salariul e minimul pe economia britanica: 6,46 lire/ora.

Marea majoritate a angajatilor se imparte in doua categorii mari si late: pickeri – aceia care preiau, aleg, culeg produsele unei comenzi si le aseaza in stendere speciale mobile si packeri – cei care efectiv pregatesc, ambaleaza produsele in pachete gata pentru livrare.

Soarta a decis ca eu sa fiu packer.

Iei comanda, ii scanezi (totul se bazeaza pe scanner, inclusiv oamenii; cand intri in tura (shift) te loghezi in sistemul computerizat scanandu-ti badge-ul, astfel ca si oamenii devin niste banale obiecte scanabile), itemii, ii asezi in cutii, adaugi din plin ambalaj si cand ai terminat sigilezi cutia cu o banda lipicioasa scuipata la randul ei de un dispozitiv sofisticat made in USA.

Si o tii asa pana la prima pauza de un sfert de ceas, adica vreo trei ore jumate. Repet: iei din raft, scanezi, pui in cutie, inchizi cutia, o sigilezi, ii dai drumul pe banda. Miscari ritmice si obsedante, infinite parca, in dreapta, fata, stanga, dreapta, fata, stanga…

Deodata, cineva, n-o sa aflu niciodata cine – si-a dorit “Timpuri Noi”, capodopera lui Chaplin. Iti spui ca nu esti deloc departe de realitatea capodoperei amare de acuma aproape opt decenii si de fapt, cu toata tehnologia, fundamental nu s-a modificat nimic: oamenii devin roboti, niste simple piulite si surubele intr-un angrenaj de dimensiuni monstruoase.

Nu ai timp sa vezi prea bine ce-ti trece prin maini. Nu esti curios poate cand aranjezi papusi, parfumuri ori chiar hartie igienica (da, oamenii cumpara hartie igienica online…) dar eu cel putin, atunci cand prin fata ochilor imi defilau carti, filme ori CD-uri cu muzica (adica elementele esentiale ale obiectului de activitate de odinioara ale celei ma mari “librarii” online) eram curos sa vad despre ce-i vorba.

Din pacate nu poti aprecia prea mult gusturile clientilor din lipsa de zabava. La fiecare 36 de secunde, cel putin teoretic, trebuie sa dai gata un nou pachet. Esti monitorizat permanent prin sisteme software sofisticate, iar din cand in cand, cate un sef, majoritate pana in treizeci de ani, vine si-ti apreciaza activitatea.

Cu zambetul pe buze si inarmat cu un laptop iti arata pe monitor cum “stai” si tot cu zambetul pe buze iti spune ca e loc de “improvment”. Dupa vreo opt – noua ceasuri de dreapta – fata – stanga nu mai gasesti nicio resursa de improvement. Ea a disparut de mult, dupa primele doua, trei ceasuri de existenta robotizata.

Una dintre cele mai de cacat faze in Amazon este pauza de lucru.

De fapt sunt trei, doua de un sfert de ceas platite si una de o jumatate de ora (pauza de masa) neplatita.

Cand intri “la banda”, adica in fluxul de lucru esti tratat apriori ca un hot. Amazon te considera astfel, asa ca lasi orice speranta si obiect personal: ceas, telefon, maruntis, tigari, bricheta etc la fisetul ce ti-a fost atribuit in momentul angajarii.

Cand incepe pauza ce este semnalizata prin puternice sunete stridente, o iei aproape in pas fortat spre cantina – un loc imens, ori mai departe, spre locul de fumat, un loc minuscul, nu inainte de a trece ca la aeroport prin furcile caudine ale cerberilor de la poarta, ce din nou te scaneaza, ca sa fie siguri ca n-ai cardit vreo papusa gonflabila.

Ceea ce este cel mai umilitor e ca-i musai sa-ti lepezi cureaua, deci in fiecare noapte (eu am lucrat night shift) aproape ca ramaneam cu pantalonii in vine de cateva ori. Pana sa-ti tragi cureau, sa treci prin poarta de scanare, sa-ti pui cureau, sa-ti iei tigarile din fiset, sa ajungi la locul de fumat si sa tragi cateva fumuri, timpul “liber” e aproape gata, astfel ca in urmatoarele doua pauze am renuntat la ele. Nu vezi in fata ochilor decat un scaun, o banca sau o canapea (incredibil dar Amazon avea din astea!).

De la genunchi in jos picioarele iti iau foc, le simti ca pe doua greutati infernale pe care dintr-o eroare genetica esti obligat sa le tarasti dupa tine dar de care nu sti cum sa scapi.

Munca la Amazon e privita de localnici ca ultimul refugiu de pe lume, iar ei merg acolo doar daca de moment nu exista o alta posibilitate prin care sa-si plateasca facturile (unul dintre putinele avantaje Amazon e ca salariul vine saptamanal).

Localnicii care nu au treaba cu firma se stramba atunci cand aud unde urmeaza sa lucrezi si din respect pentru tine dar cu un dispret abia ascuns fata de Amazon iti arunca un “Ya” cu subanteles. Li s-a dus vestea…

Angajatii sunt perceputi ca pe niste unelte ce intamplator au viata, tintuiti la banda, epuizati total de resursele fizice, storsi pur si simplu de vlaga. Din acest motiv aici sunt permanent joburi. Forta de munca e tranzitorie asemenea obiectelor puse in pachete, cu un aflux ridicat in perioada sarbatorilor de iarna.

Oamenii vin si pleaca, unii se reintorc pentru o perioada dupa care reununta iarasi.

Dupa doar o zi de munca la Amazon m-am dus cu gandul la Foxconn, controversata companie chineza care produce fizic gadgeturile atat de dorite ale Apple si la sclavii de acolo despre viata carora am citit mai multe grozavii.

Asta ma determina s-o spun cu toata credinta ca obiectele acelea pe care le utilizam zi de zi precum telefoanele sclipitoare ori pur si simplu obiectele pe care le cumparam online de la companii asemenea Amazon, trebuiesc privite cu mai mult respect, fie doar si ca un semn de solidaritate imperceptibila cu cei care le construiesc la propriu ori le pun in masini ca sa le expedieze catre destinatari.

Experienta mea scurta dar semnificativa la gigantul retailer online mi-a lasat un gust de fiere.

Adevaratul capitalism, ala salbatic, cel care biciuie, stoarce si apoi eventual azvarle ca pe o masea stricata angajatii e reprezentat de acest gen de companii lipsite – cel putin in relatia cu muncitorii, adica baza afacerii lor, total de scrupule. Este si motivul pentru care am decis sa ma abtin sa mai cumpar de aici.